Greva minerilor de la Lupeni din 1929

Unul dintre motivele pentru care am pornit foaia asta de perete electronică a fost acela de a strânge, pe cât posibil, într-un singur loc, episoadele luptei sindicale din România. Din nefericire, aceste momente istorice sunt menționate doar în treacăt sau deloc în manualele de profil studiate în școala generală sau în liceu, astfel că absolvenții acestor instituții de învățământ, în mare parte copii ai proletariatului, nu au nici cea mai mică idee despre luptele crâncene pe care înaintașii lor le-au purtat cu patronatul și cu statul capitalist. Acest lucru, combinat cu campania constantă din mass-media de ridicare în slăvi a capitalismului și cu distracțiile specifice vârstei, contribuie la formarea unor indivizi rupți de realitățile sistemului economic în care vor fi nevoiți să funcționeze mai târziu. În plus, demersul propagandistic de după ”evenimentele” din 1989 de a discredita tot ceea ce a însemnat mișcare de stânga în istoria acestei țări, în ideea de a îndesa în mentalul colectiv mesajul că perioada de dinainte de 1945 a fost o veritabilă epocă glorioasă, în completă opoziție cu perioada RPR/RSR, nu a făcut decât să bagatelizeze și să arunce sub preș momentele remarcabile în care muncitorii au reușit să se organizeze, devenind astfel o amenințare la adresa statului capitalist.

Pe fundalul marii crize economice a anilor 1929-1933, luna august a anului 1929 a avut în prim-plan greva muncitorilor din minele de la Lupeni care, în bună tradiție interbelică românească, a fost ”rezolvată” prin împușcarea greviștilor de către armată și jandarmerie. În acei ani organizarea de greve era o acțiune extrem de periculoasă și muncitorii care participau la astfel de evenimente dădeau dovadă de un curaj remarcabil, acel gen de curaj insuflat de sărăcia accentuată, disperare, ură și sentimentul că nu mai ai nimc de pierdut. Greva a fost prezentată și în presa americană, ziarul New York Times (NYT) publicând două articole care informau cititorii despre declanșarea grevei și represiunea care a urmat acesteia. Cele două articole sunt disponibile, contra cost, aici și aici în arhiva online a cotidianului și prezintă în termeni cât se poate de seci desfășurarea evenimentelor. În ideea de a vă scuti de plata celor 7 euro pe care NYT îi cere pentru accesarea celor două articole, voi încerca, în câteva rânduri, un rezumat al acestora.

Conform relatării corespondentului NYT, minerii din Lupeni au declanșat greva, au oprit lucrul în mine și au preluat controlul centralei electrice pe care au și închis-o. Autoritățile venite la fața locului au pretins repornirea centralei și au încercat să pună în aplicare acest plan folosind spărgători de grevă. Minerii au sfidat ordinul și nu au permis accesul în centrală, fapt care a condus la intervenția în forță a jandarmilor și a armatei care a deschis focul asupra greviștilor. Acțiunea s-a soldat cu moartea a 22 de mineri și cu rănirea a altor aproximativ 200 (cifre NYT). În zilele următoare cadavrele celor decedați au fost puse în coșciuge improvizate, urcate în căruțe utilizate în mod normal pentru transportul de bălegar și duse la cimitir în cea mai mare grabă. La înmormântare nu au putut participa decât rudele apropiate, restul mulțimii fiind ținută la distanță sub amenințarea armelor. Seara, după finalizarea funeraliilor a fost declarată starea de urgență și a continuat arestarea participanților la grevă. Articolele mai fac referire la declarațiile social-democraților care afirmau că muncitorii fuseseră influențați de către comuniști, dar că vina pentru declanșarea grevei aparține conducerii minelor care tratează salariații în mod inuman. De asemenea se mai face referire și la o teorie care circula la vremea respectivă, conform căreia greva avea legătură cu conflictul dintre noul guvern țărănist și proprietarii liberali ai minelor.

Din cele două relatări se poate vedea foarte clar un tipar de ”negociere” care se tot repetă pe parcursul luminatei perioade interbelice și anume acela al utilizării forțelor de ordine și armatei pe post de gardieni ai unui regim exploatator, care nu avea nicio dificultate în a-și suprima proprii cetățeni, atunci când acțiunile acestora amenințau interesele oligarhiei conducătoare. În plus, se vede încă o dată ca armata și jandarmeria interbelică nu aveau nicio problemă să joace acest rol, împușcând niște oameni ale căror drepturi ar fi trebuit, măcar în teorie, să le apere.

Scriitorul Panait Istrati a desfășurat o acțiune de documentare asupra evenimentelor asociate grevei de la Lupeni și concluziile sale au fost grupate într-o serie de articole publicate în cadrul ziarului ”Lupta”, în decursul lunii septembrie a anului 1929. Singura sursă pe care am reușit să o găsesc, care să îmi permită accesul la această serie de articole este aici. Pe parcusul anchetei sale jurnalistice, scriitorul a luat contact atât cu autoritățile, cât și cu participanții la grevă arestați și minerii din Lupeni, astfel că articolele sale prezintă imaginea completă a factorilor care au condus la declanșarea conflictului de muncă și a răspunsului criminal și disproporționat al autorităților (1).

Primul aspect care este lămurit este cel legat de condițiile de muncă dificile în care minerii din Lupeni își desfășurau activitatea. Mineritul este și în perioada actuală o muncă extrem de grea, dar în România anului 1929 era de-a dreptul inumană. Minerii coborau în subteran cu un echipament de protecție rudimentar, în galerii ventilate precar, într-o căldură sufocantă, unde conducerea minei, din dorința de a mai tăia din cheltuieli, făcea economie la tubulatura necesară pentru aerisirea si evacuarea gazelor cu potențial de explozie. Urmarea firească a acestor politici era o probabilitate crescută de producere a unor accidente grave, de tipul celui care a avut loc în anul 1922.

La casa de morţi unde se strâng toate cadavrele aceste arse pentru a fi apoi îngrijite şi aşezate în copârşeie erau 57 de cadavre care se puteau deosebi că sunt cadavre de om, însă 25, care se spunea că încă sunt cadavre, nu erau decât neşte grămezi de carne înşirată, pe neşte paie. Mai erau şi cadavre care se puteau recunoaşte cine este după locul unde au fost găsite la lucru, şi după câte o cruciuliţă pe care o aveau la gât. Aşa mai departe, vizitând încă în noaptea aceea tot spitalul şi casele de morţi, m-am îngrozit de cele văzute…

Pentru a fi plătit, fiecare miner trebuia să umple cu cărbune un număr minim de vagonete, iar ce era peste acestă normă minimă se plătea suplimentar. În teorie treaba asta sună bine, însă în practică banii primiți pe numărul minim de vagonete erau insuficienți pentru un trai care să semene cu cel omenesc și norma minimă era modificată de la o lună la alta, în sensul creșterii ei, bineînțeles. Pentru ”motivarea” corespunzătoare a minerilor, pentru orice vagonet care era considerat ca neumplut – fie din cauză că o parte a încărcăturii cazuse în drumul spre suprafață, fie din cauză că încărcătura se tasase sau orice altă cauză, muncitorul nu primea plata proporțional (de ex. pentru 2/3 vagonet), ci întregul vagonet se considera anulat și nu era luat în calcul la normă. Panait Istrati relatează că lunar erau anulate circa 3000 – 3500 de vagonete, a căror încărcătură, așa incompletă cum era ea, era însușită fără plată de către patronat. Minerii erau suplimentar împovărați cu diverse rețineri din salariu cum era, de exemplu, dijma bisericescă de 2% din salariu, menționate corespunzător pe foile de salariu. Contribuția era obligatorie. Biserica trebuia să-și ia și ea partea din exploatarea nefericiților trudnici. Pe acest fundal, picătura care a umplut paharul și i-a scos complet din sărite pe mineri a fost decizia unui anume inginer Păulescu, de la mina Ileana, de a nu le plăti acestora sumele suplimentare, așa cum fusese convenit în prealabil. La protestele minerilor, răspunsul a fost unul simplu, pe care îl cunoaștem și astăzi din gura oricărui șef sau patron: ”Cui nu-i convine, să plece!” Ce a urmat, știți deja din cele două articole din New York Times, rezumate mai sus.

Al doilea aspect asupra căruia seria de articole aruncă lumină este modul în care autoritățile statului au ales să-i trateze pe greviștii arestați. Istrati a avut ocazia să vorbească cu o parte a celor care fuseseră reținuți în urma grevei și care fuseseră transferați la Timișoara pentru judecată. Mesajul primit de la aceștia, indiferent dacă aveau afiliație comunistă sau nu, a fost același: instrumentul de anchetă preferat era bătaia, lucru de altfel recunoscut și de către Alexandru Vaida-Voevod, ministrul de interne de la acea dată (2).

Cînd am dat cu ochii de prizonierii comunişti din Ti­mişoara, întîiul lor strigăt a fost: „Niciodată nu s-a bătut mai crîncen ca acum, sub guvernul naţional ţărănesc!“ Îmi era peste putinţă s-o cred, am căutat să vorbesc şi cu alţi militanţi, necomunişti, şi toţi mi-au declarat: „Da, se bate mai rău ca pe vremea urgiei liberale”.
Un nenorocit, cu faţa brăzdată înainte de vreme, cu stigmatele foamei şi suferinţelor fizice îndelung îndurate, îmi povestea scena unei bătăi la postul jandarmeriei :
— Ne lua pe rînd şi ne bătea pînă ce cădeam în ne­simţire. Piepturile ne erau umflate, mădularele zdrobite de lovituri cu patul armei. După ce se duceau să se mai răcorească cu un pahar de vin, se întorceau, şi iar bătaie. Ne fugăreau prin încăperea închisorii, ne îngrămădeau într-un colţ şi acolo ne cărau la paturi de puşcă, pînă nu mai puteau de osteneală. În vremea asta, ceilalţi tovarăşi erau ţinuţi în respect cu ţeava puştii în piept. Plutonierul care comanda bătaia era beat. El ne spunea că de data asta nu mai scăpăm cu viaţă.

”Urgia liberală” – aceasta este denumirea cu care membrii proletariatului desemnau o perioadă a istoriei, pe care o bună parte a elitei culturale și politice actuale o glorifică cu un devotament demn de o cauză mai bună. În plus, se pare că național-țărăniștii tocmai reușiseseră performanța de a-i depăși pe liberali în brutalitatea cu care abordau grevele muncitorești. În continuare, Istrati mai menționează abuzurile regulate ale unor jandarmi asupra cetățenilor și modul complet neprofesionist și părtinitor în care a fost făcută ancheta în perioada care a urmat împușcării greviștilor. Din pasajele care descriu aceste aspecte se remarcă imediat faptul că, departe de a fi un fenomen izolat, brutalitatea cu care instituțiile de forță ale statului îi tratau pe muncitori și pe țărani era o regulă aprobată tacit sau tolerată, inclusiv până la nivel de prefect sau ministru. Anchetele disciplinare erau doar un simulacru, simple formalități care aduceau pentru cel în cauză maxim o mutare disciplinară, singurul rezultat notabil fiind acela de a-i pune astfel la dispoziție o altă comunitate asupra căreia să-și exercite comportamentul abuziv.

Cum îi spuneam că am venit să fac anchetă, cu autorizaţia guvernului şi în tovărăşia domnu­lui profesor Romulus Cioflec, care era prezent:
— Ce anchetă, domnule ? Cînd a fost anchetă, am văzut-o şi eu, că a stat aci la mine şi zbîrnîiau telefoanele.
— Să-mi daţi voie, domnule maior, să n-am încredere în ancheta care a stat la dumneata şi făcea să zbîrnîie telefoanele. Ancheta aceea n-a vorbit decît cu autorităţile !
— Dar cu cine ai pofti dumneata să mai vorbească ?!

Paragraful de mai sus surprinde foarte bine disprețul militarului de carieră din acea perioadă, cel mai probabil cu origini aristocrate sau burgheze, față de categoriile sociale neprivilegiate, al căror cuvânt nu merita să fie menționat în cadrul anchetelor oficiale.

Al treilea aspect lămurit de seria de articole a lui Panait Istrati este cel legat de implicarea în organizarea grevei a membrilor de sindicat comuniști. În acest sens este menționat raportul prefectului Rozvany către ministrul de interne Vaida-Voevod, în care prefectul susținea că a luat decizia de a sprijini înființarea de sindicate afiliate național-țărăniștilor pentru a combate influența crescândă a comuniștilor. Prefectul menționa cu oroare că muncitorii, nemulțumiți de prestația liderilor de sindicat social-democrați, începuseră să îngroașe rândurile sindicatelor cu afiliere comunistă (3).

…în scurt timp, în fe­bruarie deja, a trebuit să observăm că numai în comuna Vulcan peste 1 200 muncitori se şi înscriseseră în sin­dicatele unitare, împing agitaţia comunistă în aşa fel, că înşişi copiii de la şcoală se organizau deja în mici bande comuniste.

Aceasta era frica cea mai mare a guvernului național-țărănist al cărui reprezentant în teritoriu era prefectul Rozvany și soluția găsită de el pentru rezolvarea acestei chestiuni era aceea de a-i submina pe comuniști, prin înființarea unui sindicat paralel de tip marionetă, sub conducerea unui anume Teodor Munteanu, care să nu pună probleme guvernului și care, eventual, ar fi putut fi utilizat și împotriva adversarilor liberali. În acest registru se înscrie ”apropierea” de muncitori a PNȚ, pe care o reclamă articolul de Wikipedia (în limba engleză) care abordează subiectul grevei de la Lupeni, a cărui sursă pare a fi acest articol scris de către istoricul Ilarion Țiu. În cadrul comunicatelor oficiale, era negat complet rolul comuniștilor în organizarea grevei, în timp ce presa de dreapta, probabil apropiată liberalilor – gen ziarul ”Universul”, criticau guvernul pentru ”greșeala” de a fi fost prea permisiv și de a nu fi luat măsuri mai dure împotriva ”centuriilor moscovite”, prin eliminarea preventivă a comuniștilor din rândul muncitorilor din Valea Jiului (4). Punctul comun al comunicatului guvernului și al articolelor din ”Universul” pare a fi convingerea că vina pentru declanșarea focului aparține greviștilor, care ar fi tras primii în soldați, cu nuanța că ziaristul cotidianului menționat afirmă răspicat că acele focuri de armă inițiale ar fi fost trase de către comuniști. Panait Istrati, în articolele sale, infirmă categoric această acuzație, susținând că prefectul ar fi fost cel care ar fi deschis focul și că ar fi existat și doi martori care ar fi fost dispuși să susțină acest lucru în fața unei instanțe de judecată. Mai mult, scriitorul afirmă că, din investigațiile sale, majoritatea celor împușcați – în proporție de două treimi, ar fi fost loviți de gloanțe în spate, deci în timp ce fugeau să scape, când nu mai reprezentau o eventuală amenințare și caracterizează întreaga intervenție în forță ca fiind o veritabilă ”vânătoare de oameni”. Ca o concluzie legată de rolul membrilor de sindicat comuniști, probabil că participarea la grevă a acestora a fost semnificativă, undeva între absența totală amintită în comunicatele guvernului și republica sovietică – ”Valea Roșie” – menționată ca sperietoare în articolele delirante din ”Universul”. Degradarea accentuată a condițiilor de lucru, pe fundalul crizei economice din 1929-1933, a condus la radicalizarea muncitorilor, favorizând sindicatele cu afiliere comunistă în dauna celor social-democrate. Condițiile economice precare favorizează întotdeauna radicalizarea clasei muncitoare, fie către stânga, fie către dreapta eșicherului politic. În acest context, organizațiile politice comuniste trebuie să-și utilizeze întreaga energie pentru a canaliza această radicalizare împotriva oligarhiei capitaliste și pentru emanciparea clasei muncitoare, în caz contrar existând pericolul de (re)emergență pe scară largă a rasismului, xenofobiei și fascismului, cu rezultatele dezastruoase deja cunoscute (5). În cazul muncitorilor minieri de la Lupeni, radicalizarea lor a condus la greva din 5 și 6 august 1929, unul dintre cele mai sângeroase episoade ale luptei de clasă din perioada interbelică.

---

Note:

1. discursul anti-comunist folosește cu dezinvoltură greva minerilor din 1977 ca argument pentru a arăta cât de ”odioasă” a fost perioada Republicii Socialiste România. Problema cu acest demers esta că raspunsul autoritaților RSR din anul 1977 nu a fost nici pe de parte la fel de brutal ca al guvernului național-țărănist al anului 1929. În 1977 au fost acceptate toate revendicările minerilor și Nicolae Ceaușescu a dat personal dispoziție să nu existe represiuni asupra participanților la grevă. Nimeni nu a tras în mulțime. Citind acest articol din ”Revista 22”, publicație care nu poate fi bănuită de simpatii comuniste, nu poți să nu observi cât de diferită a fost atitudinea autoritaților celor două perioade istorice vis-a-vis de greviști. Mai mult, articolul menționează că măsurile represive care au fost, totuși, luate ulterior, au fost puse în practică de către Securitate, fără participarea conducerii de partid locale și contra dispoziției oficiale a lui Nicolae Ceaușescu.
2. în cadrul unei discuții cu Panait Istrati, Vaida-Voedvod ar fi declarat: ”Da, se bate, fiindcă așa sunt moravurile poliției noastre”. Poate ar fi bine să ne amintim aceste cuvinte, atunci când diverse personaje încearcă să promoveze ideea conform căreia tratamentul violent al deținuților ar fi fost o metodă de anchetă inventată după 1945.
3. ca întotdeauna, social-democrații se dovedesc inutili în lupta sindicală, poziția lor împăciuitoare vis-a-vis de patronatul capitalist venind în conflict cu interesele politice și economice ale proletariatului.
4. ca o curiozitate, Eugen Titeanu, cel care semnează articolele virulente la adresa comuniștilor, apărute în ziarul ”Universul” după greva de la Lupeni, va ajunge, în timpul dictaturii lui Carol al II-lea, șef al Presei și Propagandei în Ministerul de Interne. Această poziție îi oferă posibilitatea de a influența, conform ”Legii mijloacelor de existență ale publicațiilor periodice” (1938), veniturile pe care ziarele vremii le încasau din publicitate. Ca urmare, Titeanu, ca un funcționar model animat de cel mai pur spirit întreprinzător, a înființat două ziare care au servit ca mijloace pentru deturnarea de fonduri în folosul propriu.
5. aproximativ, acest lucru se poate observa la ora actuală în Statele Unite ale Americii, unde degradarea statutului socio-economic al clasei muncitoare albe alimentează ascensiunea lui Donald Trump, un candidat care afișează convingeri rasiste și xenofobe. Din păcate nici alternativa neoliberală reprezentată de către Hillary Clinton nu e cu nimic mai bună, prin prisma beligeranței și agresivității de care aceasta dă dovadă în chestiunea îngrădirii influenței externe a Chinei și Rusiei, două mari puteri nucleare care nu sunt tocmai încântate de demersul cu orice preț al SUA de a-și conserva statutul de ”mascul alfa” mondial.

Dubioasa lovitură de stat din Turcia – update

Se pare că reorientarea politicii externe a Turciei, după tentativa de lovitură de stat eșuată, este o realitate. În încercarea lor de a drege busuiocul în relația cu Federația Rusă, unii oameni politici turci dau declarații complet ridicole. Cum ar fi asta a lui Mehmet Șimșek, vicepremierul turc, care a spus acum vreo două zile în fața jurnaliștilor că decizia de ataca avionul SU-24 rusesc a fost luată în mod personal de către pilotul turc. Actuala poziție oficială a Turciei este cam la 180 de grade față de cea din noiembrie 2015, când prim-ministrul de la acea vreme, Ahmet Davutoglu, susținea sus și tare că el a fost acela care a dat comanda de a ataca avionul rusesc. Cu ocazia asta, speculațiile conform cărora președintele Erdogan ar fi fost avertizat de Rusia asupra iminenței unei lovituri de stat, tocmai au căpătat un ”parfum de adevăr”.

Mai mult, se pare că Turcia a mulțumit în mod public Rusiei pentru ”suportul necondiționat” oferit pe parcursul tentativei de lovituri de stat:

We thank the Russian authorities, particularly President Putin. We have received unconditional support from Russia, unlike other countries…

… ”unlike other countries”… Ouch!

Dubioasa lovitură de stat din Turcia

Într-o vineri seară care nu anunța nimic special, m-am așezat în fața bătrânului laptop din dotare în ideea de a frunzări un pic internetul pentru a vedea ce s-a mai întâmplat prin diversele zone de conflict ale satului global. Cum am dat drumul la paginile de știri – surpriză! Sfârșitul de săptămână debuta în forță cu ceea ce părea a fi a 5a sau a 6a lovitură de stat de după fondarea Republicii Turcia în anul 1922. La început m-am amuzat un pic, fiind convins că într-un final kemaliștii s-au săturat de aerele islamist-otomane ale președintelui Recep Tayyip Erdogan și au decis să se ocupe de înlăturarea lui de la conducerea țării. Însă, nu mică mi-a fost surpriza când am văzut că, pe măsura ce se desfășurau, evenimentele păreau desprinse dintr-un film cu un scenarist incompetent. S-ar crede că o armată care are ceva experiență în lovituri de stat, e în stare să pună în aplicare o astfel de ”inițiativă” fără prea mari probleme. În cazul acesta, impresia lăsată este că armata turcă a intrat în joc cu echipa a doua sau cu rezervele, pentru că implementarea încercării de a-l înlătura pe președintele în exercițiu a fost jalnică și a eșuat lamentabil. Puciștii au făcut câteva greșeli importante și, dacă ar fi să-mi dau cu părerea, aș spune că, aparent, acestea au fost:

1. nu a fost luată măsura izolării președintelui și a celorlalte persoane cu rol de decizie din conducerea statului. Hotelul din Marmaris unde se afla în vacanță președintele Erdogan a fost atacat, însă acesta părăsise deja locația respectivă. Ce să-i faci, ghinion… Mai mult, odată ce s-a aflat în aer, avionul prezidențial a fost lăsat în pace, fiind doar ”hărțuit” de două F-16 din tabăra adversă.
2. controlul asupra mijloacelor de comunicare în masă nu a fost preluat decât parțial și internetul nu a fost în niciun mod blocat. Din cauza acestei ”scăpări”, președintele a putut utiliza contul său de FaceTime pentru a cere simpatizanților săi să iasă în stradă pentru a combate înlăturarea sa. Mesajul său a fost preluat de către postul CNN Turk și a fost retransmis către publicul larg. Pentru că nu ne mai aflăm în anul 1970, când pentru o lovitură de stat de succes erau suficiente preluarea controlului asupra televiziunii și radioului de stat și înconjurarea cu tancuri și soldați a câtorva cladiri guvernamentale (palat președinte, sediu guvern, clădire parlament, etc.), controlul asupra mijloacelor de comunicare în masă, inclusiv a internetului este o condiție absolut necesară. În cazul Turciei, aș spune că era suficient să fie preluate cele câteva puncte de conectare cu cablurile de comunicație submarine precum și instalațiile furnizorilor de internet principali (ISP) – de ex. Turk Telekom și Superonline și era suficient.
3. nu a existat o persoană publică cu un nivel corespunzător de popularitate (gen al-Sissi – în cazul loviturii de stat din Egipt îndreptată împotriva lui Mohammed Morsi) care să fie fața și reprezentantul noii conduceri.
4. în general, o lipsa unei coordonări între diversele grupuri de rebeli (Ankara, Istanbul), precum și a unui plan de rezervă care să ia în considerare dificultățile care erau de așteptat să apară pe parcursul derulării rebeliunii.

Odată ce a devenit clar că lovitura de stat se îndreaptă rapid către eșec, au început să apară, atât în mass-media mainstream cât și în cea alternativă, diverse supoziții referitoare la persoanele și motivele din spatele acestei tentative de înlăturare forțată a președintelui Erdogan. În principiu, bănuielile se îndreaptă către una dintre următoarele trei categorii de suspecți: gruparea secular-kemalistă, mișcarea Gulen și, nu în ultimul rând, președintele Erdogan însuși…

Teoria nr. 1 – În mod sigur a fost mâna kemaliștilor!

Prima categorie ar fi reprezentată de grupul naționalist – kemalist, care ar fi avut toate motivele să încerce preluarea conducerii statului. Modul de conducere autoritar, susținerea ISIS și a altor organizații militare fundamentaliste islamice cu scopul de a provoca schimbarea de regim în Siria, erodarea democrației seculare, doborârea complet gratuită a avionului de luptă rusesc și degradarea relațiilor cu Rusia pot constitui iritatori pentru orice adept al liniei inițiate de către Mustafa Kemal Ataturk. Aceasta a fost și impresia mea inițială, însă se pare că această variantă este cea mai puțin probabilă. Practic, această grupare a fost atacată și subminată sistematic încă de la venirea la putere a partidului AKP, în anul 2002. Începând cu acel an, Erdogan a încheiat un parteneriat strategic cu Fethullah Gulen și organizatia lui, fiind demarat un amplu proces de infiltrare în structurile judiciare și în armată în vederea erodării treptate a influenței exercitată de către kemaliștii seculari astfel că, la momentul actual, influența lor este doar o umbră a ceea ce a fost în trecut. Colaborarea a dat roadele așteptate și procesele ”Ergenekon” și  ”Sledgehammer” au marcat decimarea grupării seculare, numeroase persoane din conducerea armatei turce fiind acuzate de plănuirea unei lovituri de stat care ar fi avut ca scop înlăturarea de la putere a Partidului pentru Justiție și Dezvoltare (AKP) și a guvernului susținut de acesta. În cadrul acestei manevre politice, Mișcarea Gulen a fost un aliat valoros al prim-ministrului Erdogan, adepții acesteia cu funcții în cadrul poliției și al sistemului judiciar fiind aliați de bază în lupta pentru islamizarea tăcută a aparatului de stat.

Teoria nr. 2 – Vulpea de Erdogan tocmai a regizat o înscenare!

A doua categorie de suspecți ar fi chiar grupul președintelui Erdogan, care ar fi inițiat această tevatură sub forma unei operațiuni de diversiune care să-i permită eliminarea oponenților săi politici. Acest punct de vedere pare a fi susținut de prestația în general proastă a puciștilor, în ideea că o organizare atât de defectuoasă nu are cum să fie altfel decât amprenta unei diversiuni. La acest aspect se adaugă declarațiile președintelui care sună ca și cum ar saluta tentativa de lovitură de stat, pe care o numește ”un dar de la Dumnezeu” și promite că se va folosi de acest prilej pentru a curăța ”virusul” care a cuprins țara. Dacă mai adăugăm și rapiditatea maximă cu care a fost indicată vinovăția Mișcării Gulen și cu care au fost realizate listele cu cei care au fost arestați în perioada imediat următoare încercării de schimbare de regim eșuate,  pare că sunt întrunite condițiile care să indice că este vorba de o diversiune. Totuși există elemente care, după părerea mea, vin să contrazică această variantă. Deși execuția rebeliunii a lăsat mult de dorit, ea a implicat un număr mare de militari și au existat lupte reale, soldate cu morți și răniți. Cu alte cuvinte, măcar o parte din cei implicați în presupusa diversiune au crezut că lucrurile sunt pe bune. Astfel, în dimineața zilei de marți, 19 iulie, de partea autorității statului aproximativ 60 de polițiști, 3 soldați și 145 de civili își pierduseră viața. De partea rebelilor, numărul celor decedați era în jur de 100.

Teoria nr.3 – Mișcarea Gulen a vrut să forțeze îndepărtarea lui Erdogan

Colaborarea dintre gruparea AKP/Erdogan și Mișcarea Gulen, foarte fructuoasă atunci când a fost vorba de eliminarea grupării seculare din interiorul armatei turce (TSK), a început să prezinte fisuri și ruptura a survenit în jurul anului 2012, cu ocazia așa-numitei ”Crize MIT” (MIT – Serviciul Național de Informații Turc) în cadrul căreia Hakan Fidan, conducătorul acestui serviciu și un apropiat al lui Erdogan, a fost silit să depună marturie într-o investigație ce viza gruparea PKK (Partidul Muncitorilor din Kurdistan). Această criză a adus în opoziție serviciile secrete pro-AKP și poliția/ramura judiciară pro-Gulen. Conflictul dintre cele două grupări conservator-islamiste avea să escaladeze în 2013 când Erdogan și-a manifestat intenția de a închide rețeaua de școli particulare care pregătesc elevii de liceu pentru admiterea la facultate, rețea operată în mare parte în beneficiul mișcării Gulen (1). Totul a culminat cu o anchetă fulger asupra unor figuri importante din AKP, care a inclus raiduri și percheziții la domiciliile celor anchetați. În urma perchezițiilor, au fost descoperite la locațiile respective și expuse presei sume importante de bani, de ordinul milioanelor de dolari, înghesuite în cutii de pantofi, numai bune pentru mită și alte ”plăți neoficiale”. Această anchetă a devenit foarte rapid cel mai celebru scandal de corupție din istoria modernă a Turciei, livrând o lovitură de imagine gravă partidului AKP. La începutul lunii august a acestui an, urma să se desfășoare un nou episod din cadrul acestui conflict, în urma căruia, diverși ofițeri cu rang înalt din armata turca urmau să fie destituiți cu ocazia întrunirii Consiliului Militar Suprem. În plus, urma să fie deschisă o anchetă împotriva a circa 1000 de ofițeri suspectați de a fi guleniști. Pe acest fundal de incertitudine și fiind puși în fața înfrângerii definitive, este foarte probabil ca cei afiliați Mișcării Gulen să fi luat decizia de a juca totul pe cartea înlăturării forțate a conducerii statului. Doar că lucrurile nu au mers tocmai conform planului și președintele Erdogan a fost informat asupra planurilor de rebeliune. Astfel, MIT susține că ar fi aflat primele informații în jurul orei 16:00, prin interceptarea convorbirilor care au avut loc între o serie de membri ai armatei cu afiliație gulenistă. O altă variantă, promovată de către agenția iraniană de știri FARS, susține că Rusia, prin intermediul tehnicii militare staționate la baza Khmeimim din Siria, ar fi interceptat comunicațiile care aveau loc între unii participanți la lovitura de stat și ar fi informat serviciul de informații turc (MIT). Oricare ar fi fost sursa desconspirării, important e că aceasta a avut loc și odată ce acest lucru a devenit cunoscut și de către puciști, părerea mea e că aceștia au reacționat conform intereselor proprii și a gradului lor de implicare de până în acel moment: o parte au decis că au mers prea departe și că nu mai există cale de întoarcere, cei care au putut să renunțe au făcut-o și probabil că au existat și indivizi ”cu instinct de învingător” care au schimbat instantaneu tabăra. Toată această harababură organizațională ar explica modul lamentabil în care a eșuat tentativa de lovitură de stat.

Câteva cuvinte despre implicarea externă

Imediat după începerea tenativei de schimbare forțată de regim, o parte celor care activează în cadrul mass mediei alternative au început să marșeze pe ideea conform căreia Statele Unite ar fi în spatele acestei tentative. În ciuda faptului că americanii sunt liderii necontestați ai loviturilor de stat, revoluțiilor colorate și exportului forțat de democrație, aș spune că în acest caz nu sunt convins (2). Adepții acestei teorii indică recentele demersuri de normalizare ale relațiilor turco-ruse ca fiind cauza pentru care SUA ar fi vrut să îl debarce pe președintele Erdogan. Eu găsesc acest argument ca fiind neconvingător pentru că Turcia a urmat în permanență linia SUA/NATO și recenta normalizare vine în urma unor escaladări inutile și gratuite, fără suportul alianței, care au complicat inutil peisajul relațiilor internaționale și care au culminat cu doborârea la finalul anului trecut a avionului Su-24 rusesc. În plus, americanii ar fi fost conștienți că Turcia nu e vreo țară din America de Sud, ci este un stat cu o armată puternică, un partener NATO, care deține o bază militară extrem de importantă pentru operațiunile americane din Orientul Mijlociu și care gazduiește pe teritoriul ei focoase nucleare americane. Dacă americanii ar fi plănuit o lovitură de stat cu o miză așa de mare, ar fi făcut totul la milimetru și cu redundanțe pentru dificultățile previzibile. De altfel, răspunsul Turciei în această chestiune pare să nu susțină o astfel de ipoteză. O încercare de acest gen ar consitui un atac direct la adresa suveranității turce și răspunsul ar fi pe măsură. Probabil că nu ar fi vorba de război, dar tot am asista la penalizări de genul tăierea accesului americanilor la baza de la Incirlik, expulzarea personalului ambasadei SUA și chiar posibila arestare a unor cetățeni americani implicați în organizarea rebeliunii. În loc de toate acestea, avem doar o cerere oficială de extrădare a lui Fethullah Gulen, complet previzibilă dacă ținem cont de istoricul relației dintre mișcarea clericului în exil și gruparea AKP/Erdogan. În mod normal, testul final al implicării externe în lovitura de stat ar trebui să fie genul de politică externă pe care Turcia îl va aborda în perioada următoare, în care fie vom asista la o continuare a politicii de până acum (NATO, Assad must go, etc), fie se va vedea o reorientare către remedierea relațiilor cu Siria, Rusia și Iran și retragerea suportului pentru grupările fundamentaliste islamice care activează pe teritoriul sirian.

---

Note:

1. Mișcarea Gulen este o organizație care promovează, conform declarațiilor lui Fethullah Gulen, o variantă liberală de islamism care încurajează dialogul interconfesional, progresul tehnologic, economia de piață, forma preferată de guvernământ fiind o democrație burgheză bazată pe valori culturale islamice. Mișcarea operează o vastă rețea de școli, atât în interiorul cât și în afara Turciei, promovate ca fiind o alternativă la școlile islamice tradiționale și care au rolul de oferi familiilor musulmane posibilitatea de a alege pentru copiii lor o educație științifică solidă, concomitent cu studiul valorilor și tradițiilor islamice. Presa mainstream din vest are o perspectivă în general favorabilă asupra acestei rețea de școli, accentul fiind pus pe aspectele pozitive pe care școlile de tip Gulen le au față de școlile islamice tradiționale. Există și un revers al medaliei și în acest caz reversul este unul care merită toată atenția. În anii 1990 Fethullah Gulen și Turgut Ozal au încheiat un parteneriat în urma căruia rețeaua de școli a mișcării a devenit o modalitate de proiecție a influenței turcești (soft-power) pe teritoriul fostelor republici socialiste sovietice cu populație majoritar musulmană. În plus, se pare că ramurile mișcării Gulen care operează în exteriorul Turciei au fost angajate într-o relație simbiotică cu CIA, relație din care ambele părți extrag beneficii. În interiorul Turciei, de-a lungul timpului, numeroși adepți ai mișcării și-au găsit loc în cadrul instituțiilor de forță ale statului turc (armată, poliție, justiție) și în mediul de afaceri, realizând o rețea informală de interese capabilă de a influența politica internă și externă a statului turc.
2.  Sibel Edmonds, pe pagina sa de internet, este una dintre persoanele cunoscute în mass-media alternativă care susține această ipoteză cu niște argumente șubrede de genul – parafrazez – ”loviturile de stat, în special cele dirijate de CIA se întâmplă noaptea” (min. 11:00) sau ”mesajul ăsta de Twitter în care se spunea că Erdogan a cerut azil politic în Germania nu putea fi decât o dezinformare CIA” (min. 12:07). Mda, clar, doar CIA organizează lovituri de stat noaptea și doar CIA folosește Twitter pentru dezinformare… plus afirmații dubioase de genul celei de la min. 18:40 conform căreia imaginea de conducător autoritar pro-islamist este doar o manevră de PR gulenistă și că actuala tentativă este doar o simulare pentru o tentativă ”pe bune”. Așa lucrează toate serviciile secrete și mișcările clandestine, își irosesc agenții sub acoperire cu poziții importante în instituțiile de forță ale statului în simulări inutile. După părerea mea, întregul interviu este un ”Erdogan love fest” de la un cap la altul. Trist…

 

Tezele din aprilie

Luna aprilie a acestui an marchează 99 de ani de la așa-numitele ”Teze din aprilie” ale unui revoluționar marxist de care s-ar putea să fi auzit: Vladimir Ilici Lenin. Lucrarea cunoscută sub această denumire pretențioasă a fost publicată inițial la 20 aprilie 1917, sub forma unui articol în ziarul ”Pravda” și apariția ei poate fi considerată ca fiind prima dintr-o serie de acțiuni de radicalizare a unei revoluții care avusese până în acel moment un caracter liberal-burghez.

V.I. Lenin în fața mulțimii revoluționare

Succesiunea de evenimente declanșată de revenirea în țară a lui Lenin și publicarea articolului ”Sarcinile proletariatului în cadrul actualei revoluții” – numele sub care au fost publicate ”tezele din aprilie”, va culmina, 6 luni mai târziu, cu preluarea puterii de către bolșevici în cadrul Revoluției din Octombrie. În cadrul acestei lucrări, scrisă la scurt timp după controversata sa reîntoarcere din exilul din neutra Elveție (1), Lenin susținea o serie de măsuri, considerate ca fiind radicale chiar de către o mare parte a facțiunii bolșevice din care acesta făcea parte. Ca și acum, la acea vreme existau numeroase controverse referitoare la calea care ar trebui urmată pentru implementarea cu succes a socialismului. Astfel, o parte semnificativă a comuniștilor ruși, din cauza unui marxism prost înțeles după părerea mea, susținea urmărirea unei evoluții liniare, care impunea ca drumul către o organizare a societații de tip socialist să treacă printr-o perioadă de tip liberal-burghez. Rolul acestei perioade era acela de a dezvolta baza industrială, mărind astfel efectivele proletariatului industrial. În decursul timpului, acest proletariat ar fi urmat să fie organizat de către partidele de stânga în vederea declanșării unei viitoare revoluții socialiste. Lenin se situa pe o poziție mai puțin populară, care susținea radicalizarea cât mai rapid posibil a revoluției, răsturnarea guvernului provizoriu și preluarea conducerii țării de către soviete. Simțul practic ascuțit al lui Lenin și flerul său de revoluționar profesionist îi spuneau că în acel moment erau asigurate condițiile necesare pentru schimbarea de regim vizată de el. Abordarea directă preferată de Lenin a stârnit numeroase controverse în cadrul partidului, ideile lui fiind supuse unor critici intense și denunțate ca fiind o alunecare catre anarhism. Textul integral al lucrării ”Tezele din aprilie” îl gasiți aici. În mare, Lenin susținea următoarele:

1. încetarea participării Rusiei, aflată la acea vreme sub conducerea guvernului provizoriu al prințului Georgy Lvov, la un război prădător imperialist și sabotarea efortului de război printr-un  ”defetism revoluționar”
2. recunoașterea faptului că Rusia se află într-o perioadă de tranziție între primul stagiu revoluționar în care proletariatul și țărănimea, datorită conștiinței de clasă și organizării insuficiente, au permis preluarea puterii de către burghezie și al doilea stagiu în care conducerea țării urmează să fie preluată de către soviete
3. retragerea suportului pentru guvernul provizoriu și realizarea faptului că un guvern capitalist nu are cum să nu fie imperialist
4. recunoașterea faptului că bolșevicii se aflau în minoritate în cadrul sovietelor regionale și că este necesară o muncă asiduă de combatere a elementelor oportuniste care au cedat influenței burgheze și care contribuie la propagarea acestei influențe în cadrul sovietelor – menșevicii și social-revoluționarii; susținerea preluării conducerii statului de către soviete
5. renunțarea la organizarea statului sub forma unei republici parlamentare și transferul puterii catre sovietele formate din reprezentanți ai proletariatului, muncitorilor agricoli și țăranilor
6. responsabilitatea reformei agrare să fie transferată catre sovietele muncitorilor agricoli; naționalizarea tuturor terenurilor agricole și redistribuirea lui conform deciziilor sovietelor muncitorilor agricoli și țăranilor
7. unificarea tuturor băncilor într-o singură bancă națională, aflată sub controlul sovietelor
8. realizarea faptului că socialismul nu va implementat în viitorul apropiat și că scopul tuturor acestor măsuri este acela de a aduce producția și distribuția de bunuri sub controlul sovietelor
9. necesitatea convocării partidului pentru modificarea programului și schimbarea denumirii acestuia
10. necesitatea înființării unei Internaționale revoluționare

Rolul jucat de Lenin, prin intermediul articolelor și discursurilor sale, în declanșarea seriei de evenimente care au culminat cu declanșarea Revoluției din Octombrie nu poate fi subestimat. Prin munca sa neobosită de convingere a membrilor sovietelor și a propriilor săi colegi de partid de corectitudinea punctului său de vedere, el a avut un rol decisiv în spargerea blocajelor ideologice care frânau radicalizarea revoluției (2).

---

Notă:

1. discursul anti-comunist încearcă în mod constant să propage ideea conform căreia V.I. Lenin a fost agent german și că demersul lui revoluționar nu ar fi fost sincer, ci ar fi fost doar o urmare a unei ”sarcini de serviciu” pe care ar fi primit-o de la Statul Major German. Aceste acuzații au fost lansate chiar în zilele următoare revenirii lui Lenin din exil și, într-o formă sau alta, continuă să apară și astăzi. În mare, sunt câteva elemente care, la prima vedere, par să susțină acest punct de vedere. Primul dintre ele ar fi setul de documente numit ”Sisson Documents”, obținut în 1918 de către Edgar Sisson, angajat al Comitetului American pentru Informarea Publicului. Dacă vi se pare că numele acestei instituții indică un organ de propaganda al guvernului Statelor Unite, atunci veți fi mulțumiți să aflați ca nu vă înșelați. Comitetul pentru Informarea Publicului era o agenție guvernamentală americană ce avea drept scop influențarea publicului în privința participării SUA în Primul Război Mondial. Setul de documente a fost publicat în presa americană și susținea ca figurile proeminente ale revoluției, gen Lenin sau Trotsky, erau agenți de influență aflați în solda Imperiului German și că întreaga Revoluție din Octombrie și guvernul bolșevic instaurat în urma ei nu fac decât să trădeze interesele Rusiei și ale aliaților ei. Din nefericire pentru anti-bolșevici, istoricul american George Kennan a demonstrat că acest set de documente este un fals. Ca de obicei însă, adevărul este undeva la mijloc și mult mai interesant decât ficțiunea. Deși nu există nicio dovadă că Lenin ar fi urmat instrucțiunile Statului Major al Imperiului German, este evident ca în 1917 interesele lor coincideau. Lenin dorea să se întoarcă în Rusia pentru a lua parte la revoluția pornită în februarie și germanii ar fi dorit ca rușii să se retragă din război. Ca urmare a acestei stări de fapt, s-a ajuns la o înțelegere prin care lui Lenin îi era asigurat tranzitul securizat către Suedia numai dacă acesta accepta să fie transportat într-un vagon sigilat. Germanii doreau să se asigure ca revoluționarului profesionist nu îi vine vreo idee de a porni ceva pe traseul spre casă. Acest punct de vedere este sprijinit de telegrama din imaginea de mai jos, extrasă din arhivele ministerului german de externe. După cum se poate vedea, textul în original spune: „Lenin Eintritt in Rußland geglückt. Er arbeitet völlig nach Wunsch” – „Intrarea lui Lenin în Rusia reușită. Acesta acționează în întregime după dorință”. Traducerea este mot-a-mot și după parerea mea, acest „nach Wunsch” arată că Lenin, deloc surprinzător, s-a implicat imediat în radicalizarea revoluției, demers care, în acest context istoric, convenea părții germane. Asta nu înseamnă nici că Lenin a fost o unealtă oarbă a imperialismului german, ci este mai degrabă o situație în care doi inamici pragmatici au încheiat un acord de moment, reciproc avantajos.
2. poziția adoptată de Lenin i-a adus acestuia un aliat prețios în persoana lui Leon Trotsky, revoluționar marxist de excepție, care era animat de idei similare cu cele exprimate în cadrul ”Tezelor din aprilie”. Conform celor relatate de Curzio Malaparte în ”Tehnica loviturii de stat” (1931), Trotsky a fost acela care a trasat planul efectiv de preluare a puterii de către bolșevici. Pentru cei care sunt interesați de aspectele practice ale organizării unei insurecții, cartea lui Malaparte prezintă un deosebit interes pentru că arată cum Trotsky și echipa lui de planificatori (printre care se afla și Vladimir Ovseyenko, cel care va conduce asaltul final asupra Palatului de Iarnă) au coordonat numeroase echipe de sabotori, un fel de ”forțe speciale” ale Gărzilor Roșii, formate din câțiva oameni dedicați cauzei, pe care le-au folosit pentru a captura nodurile feroviare, de comunicație (telefonie, telegraf) și stațiile de generare a energiei electrice. Practic, preluarea controlului asupra infrastructurii care permitea funcționarea statului a condus la paralizia acestuia, fapt ce a permis succesul atacului final asupra Palatului de Iarnă din Petrograd, sediul guvernului provizoriu.

Cuba și sancțiunile economice

Acum vreo două săptămâni, în timp ce hoinăream fără țintă pe net, am dat peste un articol despre Cuba, scris de o bloggeriță relativ cunoscută, în care aceasta își prezenta impresiile cu care a rămas dupa vizita în insulă. Deși scriitura era plină de cuvinte pozitive la adresa acestei mici țări și a locuitorilor ei, bineînțeles că nu putea lipsi înfierarea regimului comunist care condamnă poporul cubanez la sărăcie, într-o țară unde se pot încă vedea vestigiile unor vremuri mai bune. Trebuie să recunosc ca în primele secunde după ce am dat cu ochii de aceste afirmații, tensiunea mi-a crescut brusc și m-am întrebat retoric-răstit cum p naiba poate să scrie cineva aiurelile astea. Tot bombănind de unul singur, mi-am dat seama că, de fapt, nu e în totalitate vina ei și m-am calmat. Așa cum familia de portughezi cu care m-am întâlnit acum vreo doi ani în Brazilia era sincer convinsă că toți românii sunt niște țigani nespălați și analfabeți (stereotipurile rasiste sunt la modă în Europa de Vest) pentru că așa li s-a repetat non-stop la televizor, tot așa, bănuiesc, și autoarea articolului, sub bombardamentul mediatic formidabil al mass-mediei aliniate intereselor SUA, și-a format o imagine distorsionată despre mica republică aflată la confluența Mării Caraibelor, Golfului Mexic și a Oceanului Atlantic. Ca urmare, am intervenit cu un comentariu în care am încercat să corectez această percepție greșită. Abordările de acest gen la adresa Cubei sunt larg răspândite, în condițiile în care foarte puține persoane fac efortul de a se informa mai pe larg asupra subiectului. Acesta mi s-a părut suficient de important încât să merite o expunere mai detaliată, printr-un articol la gazeta asta de perete electronică pe care o poluez cu pro-comunismele mele.

Mai întâi despre vremurile mai bune, de dinaintea Revoluției Cubaneze. În această perioadă de succes, țara era condusă de un anume Fulgencio Batista, un dictator întreprinzător care, văzînd că e pe cale de a pierde alegerile prezidențiale din anul 1952, a decis să sară peste pasul ăsta neplăcut și să conducă o lovitură de stat militară. Inițiativa asta originală i-a permis să preia puterea fără a mai deranja inutil poporul cu mersul la vot. Odată instalat la conducerea țării, Batista a suspendat constituția în vigoare la acel moment și, împreună cu ea, o întreagă serie de libertăți civice, inclusiv dreptul muncitorilor la grevă. După ce le-a arătat cetățenilor cine e șeful, proaspătul dictator s-a aliat rapid cu oligarhia latifundiară și cu mafia americană, aceasta din urmă reușind să creeze în Cuba un adevărat paradis economic al crimei organizate, structurat pe trei mari ramuri de activitate: prostituția, traficul cu stupefiante și jocurile de noroc. La urma urmei, mafioții sunt și ei capitaliști și apreciază o oportunitate bună de a face afaceri, cu precizarea că în cazul lor, activitățile economice pe care le prestează sunt ilegale. Altfel, goana după profit și modul de lucru sunt asemănătoare, până la un punct, cu cele ale capitaliștilor care operează în legalitate. Corporațiile multi-naționale americane nu au fost nici ele uitate, astfel că o parte importantă a economiei insulei era în proprietatea acestora. În cadrul unui discurs din anul 1960, un JFK ipocrit caracteriza astfel situația:

Secondly, in a manner certain to antagonize the Cuban people, we used the influence of our Government to advance the interests of and increase the profits of the private American companies, which dominated the island’s economy. At the beginning of 1959 U.S. companies owned about 40 percent of the Cuban sugar lands – almost all the cattle ranches – 90 percent of the mines and mineral concessions – 80 percent of the utilities – and practically all the oil industry – and supplied two-thirds of Cuba’s imports.

De ce ipocrit? Dacă citiți discursul veți vedea ca președintele american nu avea o problemă cu exploatarea micii țări insulare în sine, ci cu faptul că nu se depuseseră eforturi pentru a o pune într-o lumina pozitivă în ochii poporului cubanez, fapt ce a cauzat intensificarea sentimetului anti-american și a favorizat ascensiunea comuniștilor. Dar divagăm… înapoi la Batista.

Pentru că cetațenii Cubei nu prea erau de acord cu stilul de conducere al acestuia, guvernarea a fost marcată de revolte, toate reprimate violent cu ajutorul financiar, militar și logistic al Statelor Unite ale Americii, lucru recunoscut de altfel și de către JFK în discursul său amintit mai sus. Pentru a-și asigura obediența populației, Batista a instaurat cenzura asupra mijloacelor de comunicare și a recurs la un amplu program de violențe, inclusiv torturi și execuții publice, care a condus la moartea a mii de oameni. Acesta este, în câteva cuvinte, ”regimul mai bun” ale cărui urme le găsesc și astăzi diverși turiști nedocumentați care hoinăresc prin Havana. Toate informațiile de mai sus sunt extrem de ușor de găsit, totul e să vrei să vezi dincolo de aparențe.

În ceea ce privește embargoul economic impus Cubei de către Statele Unite, efectele sale au fost devastatoare, mai ales în perioada de după dezintegrarea Uniunii Sovietice. Costul final al acestuia este de aproximativ 117 miliarde de dolari, iar dacă se ia în considerare și deprecierea monedei americane față de prețul internațional al aurului, suma ajunge undeva la 1.1 trilioane dolari. Dacă până în 1990 efectele sancțiunilor economice erau diminuate cu ajutorul sovieticilor, ulterior, mica națiune insulară a trebuit să se descurce de una singură. Ce a urmat poartă denumirea de ”Periodo especial” (perioada specială), o perioadă de lipsuri acute care a necesitat o reorganizare profundă a economiei cubaneze pentru a putea asigura supraviețuirea locuitorilor acestei țări. Singurele aspecte pozitive al acestei perioade sunt scăderea semnificativă a bolilor cardiovasculare ca urmare a scăderii drastice a obezității și dezvoltarea unui sistem de agricultură organică, ca alternativă la agricultura industrială practicată pe scară largă în întreaga lume.

Un raport prezentat la finalul lui 2015 de către ministrul cubanez de externe, Bruno Rodriguez, arată că, în ciuda promisiunilor de detentă venite dinspre partea americană, embargoul continuă să fie din ce în ce mai sever, în special în zona financiară. Raportul detaliază atât aparatul legislativ complex care reglementează sancțiunile economice, cât și efectele pe care acestea le au asupra economiei Cubei. Deși, teoretic, legislația se aplică doar în cazul persoanelor fizice sau juridice aflate sub jurisdicția legilor SUA, în practică, acestea au la dispoziție pârghiile necesare pentru a constrânge toate entitățile economice cu expunere pe piața americană să urmeze linia impusă de ele. Astfel, pe 12 martie 2015, banca germană Commerzbank a fost amendată cu 1.45 miliarde de dolari pentru că a permis derularea de tranzacții financiare în favoarea unor state aflate sub embargo, printre care și Cuba. Ca urmare a acestei penalizări, fondurile cubaneze depozitate în conturile acestei bănci au fost înghețate, fără nicio modalitate de a fi redirecționate către țara de origine, din cauza refuzului băncilor europene de a procesa aceste transferuri. Teama instituțiilor financiare de penalizările americane este atât de mare, încât, conform raportului menționat mai sus, Cuba are dificultăți până și cu transferurile de bani menite a finanța cheltuielile curente ale ambasadelor sale din străinătate. Situația este gravă și în domeniul medical unde doctorii cubanezi sunt puși în imposibilitatea de a-și trata pacienții la standarde moderne. Pentru cei care suferă de artrită reumatoidă, una dintre soluțiile de tratament este înlocuirea articulației afectate cu una artificială. Piața acestor tipuri de dispozitive medicale este dominată de către firmele americane, astfel că ele sunt practic indisponibile pentru cetățenii cubanezi care au nevoie de ele. Un alt exemplu este toxina botulinică, remediu pentru o serie de boli neurologice, care este produsă de o firmă americană sub denumirea comercială ”Botox”. Deși în acest caz Botox este disponibil și via o a treia țară, adaosul comercial și cheltuielile de transport conduc la mai mult decât dublarea prețului final al produsului. Și exemplele din acest sector pot continua cu obținerea extrem de dificilă a pieselor de schimb pentru dispozitivele de imagistică medicală și a licențelor pentru sistemele de operare Microsoft care vin instalate pe calculatoarele care controlează aceste dispozitive sau cu necesitatea de a trimite mostre pentru analize genetice la laboratoare din afara țării, cu costuri suplimentare. Și așa mai departe. Pentru o informare completă, aruncați o privire pe raportul menționat mai sus. Poate ar mai trebui menționat că sunt situații în care aceste sancțiuni frizează ridicolul, cum ar fi cazurile în care sportivii cubanezi nu își pot ridica banii câștigați în cadrul unor competiții internaționale, pentru că ei au fost depuși de către organizatori într-o bancă americană, care refuză să facă plățile către beneficiari. Din 1992 încoace, Adunarea Generală a Națiunilor Unite tot emite rezoluții prin care condamnă embargoul economic asupra Cubei, ultima fiind adoptată în octombrie 2015 cu o majoritate covârșitoare de 191 de voturi pentru și 2 împotrivă (SUA și Israel). Bineînțeles, aceste rezoluții sunt ”non-binding”, ceea ce înseamnă că SUA le pot ignora cu seninătate, dar majoritatea clară cu care se votează în favoarea ridicării embargoului arată că aceste sancțiuni sunt considerate de către comunitatea internațională ca fiind nefondate. De altfel, ca fapt divers, scopul adevărat al acestui război economic este indicat într-o adresă datată 6 aprilie 1960, adresată lui Roy Rubottom Jr., asistent al Secretarului de Stat al SUA, cu competență în relațiile inter – americane, trimisă de către adjunctul său, cu următoarele recomandări:

…every possible means should be undertaken promptly to weaken the economic life of Cuba. If such a policy is adopted, it should be the result of a positive decision which would call forth a line of action which, while as adroit and inconspicuous as possible, makes the greatest inroads in denying money and supplies to Cuba, to decrease monetary and real wages, to bring about hunger, desperation and overthrow of government.

Scurt, concis, la obiect. Din nefericire pentru politicienii americani, Fidel Castro și gruparea revoluționară condusă de el s-au dovedit a fi niște oponenți extrem de rezilienți și abili, astfel încât toate încercările de a forța schimbarea de regim au eșuat lamentabil. Ceea ce se pare că nu îi descurajează niciun pic pe americani care, probabil, vor insista cu embargoul până ce ultimul participant direct la Revoluția Cubaneză își va da obștescul sfârșit.

Exploatarea muncii

Pentru că a trecut destul de mult timp de când m-am ocupat de aspectul ăsta, am considerat că ar cam fi momentul să extind categoria ”Critica marxistă a capitalismului” a acestui blog cu câteva cuvinte despre exploatarea muncii. Articolul care urmează este, în mare, o traducere parțială a unei lucrări mai vechi a economistului marxist american Anwar Shaikh, la care am adăugat, pe alocuri, câteva idei d-ale mele. Pentru cei interesați de studiul teoriei economice marxiste, pagina asta de internet oferă o grămadă de lucrări interesante.

În sensul său cel mai benign, termenul de exploatare indică utilizarea sistematică a ceva în vederea atingerii unui anumit scop, cum ar fi, de exemplu, exploatarea resurselor subsolului în beneficiul societății sau, din contră, pentru obținerea unui profit privat. În momentul în care actul de exploatare se face în defavoarea unor oameni, atunci acesta capătă o conotație morală negativă. Dacă se mai întâmplă ca acei oameni să fie și neputincioși în fața acestei situații, atunci exploatarea este identificată cu oprimarea. Marx a dezvoltat conceptul de exploatare prin adăugarea noțiunii de exploatare a muncii, care se referă la extragerea surplusului de muncă pe care este bazată o societate cu o organizare de tip stratificat, pe clase. Exploatarea muncii este un element cheie în teoria marxistă a formațiunilor sociale.

Exploatare și clasă

Societatea umană este compusă din indivizi care își desfășoară existența angrenați în rețele sociale complexe, care au un impact major asupra existenței acestora. Marx este de părere că relațiile care controlează diviziunea muncii sunt aceleași cu cele care stau la baza perpetuării societății, pentru că diviziunea muncii permite îndeplinirea a două obiective sociale majore: primul – producerea lucrurilor utilizate de către membrii societății pentru a putea duce la bun sfârșit multiplele activități ale vieții de zi cu zi și al doilea – reproducerea cadrului social în interiorul căruia are loc acest proces, deci a structurii sociale care are la bază această diviziune.

În cadrul societăților umane organizate ierarhizat, în clase, dominarea unui grup asupra altuia are la bază un anumit tip de diviziune socială a muncii. Această particularitate apare ca urmare a capacității uneia dintre clase de a controla o construcție socială care silește clasele subordonate să aloce o parte a timpului lor de muncă pentru a produce elementele materiale necesare claselor conducătoare. Ca urmare, divizunea muncii într-o societate organizată în clase trebuie să fie centrată pe extragerea unui timp de muncă-surplus, adică a acelui timp de muncă peste cel necesar claselor subordonate pentru propria lor reproducere ca și grup social, într-un anumit context istoric. La final, clasele subordonate sunt cele care prestează munca necesară întreținerii claselor conducătoare și care, cu acestă ocazie, sfârșesc prin a munci pentru a reproduce condițiile propriei lor subordonări. Denumirea de către Marx a extragerii muncii-surplus ca ”exploatare a muncii” are la bază această constatare. Este evident că nu orice muncă prestată peste timpul necesar reproducerii sociale a unui individ constituie muncă-surplus. Atâta timp cât individul controlează complet timpul său de muncă, acesta nu este nici exploatator, nici exploatat. Lucrurile se schimbă însă în momentul în care individul, profitând de o relație de forță fizică (ex. sclavie) sau imaginară (ex. credință religioasă) este capabil să silească un alt individ sau grup de indivizi să presteze muncă în folosul său, eventual cu consolidarea relației de forță care a cauzat subordonarea inițială.

În ciuda faptului că exploatarea muncii este inerentă tuturor societaților organizate în clase, forma sub care aceasta se prezintă diferă în mod substanțial de la un mod de producție la altul. În cazul societăților sclavagiste, de exemplu, sclavul este proprietatea stăpânului său, astfel încât întreaga sa muncă, precum și produsul net al acesteia (ceea ce rămâne după refacerea mijloacelor de producție utilizate) este însușită de către stăpân. În acest context social, aparent, sclavului nu îi revine nimic. Însă nu trebuie omis că viața sclavului trebuie să fie și ea întreținută și sursa materială a acestei întrețineri este tocmai produsul net menționat anterior. Diferența dintre cantitatea de muncă necesară pentru susținerea vieții sclavului și cantitatea de muncă însușită de către stăpân este munca-surplus care face posibilă reproducerea claselor sociale conducătoare deținătoare de sclavi și a societații de tip sclavagist în ansamblu. Într-un mod similar, munca prestată de către țăranii liberi sau de către cei legați de pământ care trăiesc într-o societate feudală, susține clasele conducătoare – nobilime, cler, etc. Deja în cazul societății feudale, însușirea muncii surplus de către clasele conducătoare se prezintă sub forme diversificate față de societatea sclavagistă. Uneori însușirea este directă, ca în cazurile în care țăranii erau siliți fie să muncească în mod direct pe domeniile nobiliare sau pe cele mănăstirești, fie să predea o anumită cotă din producția proprie către acestea, dar aproprierea poate fi și indirectă atunci când se prezintă sub aspectul dărilor și taxelor care trebuie plătite în beneficiul claselor conducătoare, gospodăriile fiind astfel forțate să producă un surplus față de nevoile proprii, care să poată fi valorificat pentru obținerea sumelor de bani necesare pentru plata acestor dări și taxe. Astfel, bogăția materială a claselor dominante crește odată cu creșterea cantitații de producție-surplus însușită de către membrii acestora, iar această cantitate de producție-surplus crește odată cu diminuarea nivelului de trai al claselor subordonate sau odată cu creșterea duratei, intensității sau productivității muncii acestora. Ambele variante conduc la o creștere a raportului dintre timpul de muncă-surplus și timpul de muncă necesar pentru perpetuarea claselor sociale subordonate, adică la o creștere a exploatării muncii acestora. La o durată, intensitate și productivitate a muncii constante, scăderea ponderii consumului clasei producătoare vis-a-vis de produsul net global conduce la creșterea proporției zilei lucrătoare dedicate muncii surplus; la un nivel fix al consumului de bunuri din partea clasei producătoare, creșterea duratei, intensității sau productivității muncii determină membrii muncitori ai societății să dedice o mai mare parte din ziua de lucru pentru muncă-surplus, concomitent cu diminuarea, ca proporție din ziua de lucru, a timpului petrecut cu munca pentru satisfacerea nevoilor personale. Ca urmare a faptului că surplusul poate fi crescut pe aceste căi, este în interesul claselor conducătoare să împingă rata de exploatare a muncii către limitele permise de contextul social și istoric al momentului respectiv. La polul opus, se poate observa că este în interesul claselor subordonate nu doar să reziste la creșterea exploatării muncii, ci și să lupte împotriva condițiilor sociale care impun necesitatea acestei rezistențe. Caracterul exploatativ al unei societăți ierarhizate în clase arată că aceasta este o construcție socială antagonizantă, caracterizată de o ostilitate latentă între membrii claselor componente, punctată de răscoale, rebeliuni și revoluții. Acesta este motivul pentru care societățile organizate în clase depind într-o mare măsură de un suport ideologic – pentru a justifica și raționaliza clivajul social pe care se bazează și de forță – pentru a asigura disciplinarea claselor subordonate atunci când ideologia nu mai este suficientă.

Capitalismul si exploatarea

Societățile umane organizate în jurul modului de producție capitalist prezintă toate atributele unei societați ierarhizate în clase, în cazul căreia dominația clasei capitaliștilor este asigurată prin monopolul pe care membrii acesteia îl exercită asupra mijloacelor de producție, instrumentele reproducerii bazei materiale a societății. Clasa muncitoare, pe de altă parte, este formată din indivizi care au fost ”eliberați” de povara proprietății și care, pentru a-și câștiga existența, trebuie să muncească pentru capitaliști. Singura lor ”proprietate” este propria putere de muncă pe care sunt nevoiți să o vândă pe piața muncii. Astfel, condiția socială generală pentru perpetuarea acestei relații este constrângerea clasei muncitoare să presteze muncă surplus, această muncă surplus fiind sursa profitului (1). La rândul lui, profitul este cel care motivează pe capitalist să investească și care susține angajarea de muncitori. În absența profitului, capitaliștii nu investesc și membrii clasei muncitoare rămân fără locuri de muncă. Așa cum demonstrează istoria capitalismului, pe fundalul acestui proces lupta de clasă este întotdeauna prezentă, fiind capabilă să influențeze condițiile, termenii și, ocazional, chiar viitorul acestei relații sociale.

Specificitatea istorică a capitalismului constă în faptul că, la polul opus față de sclavagism, relația de exploatare este întotdeauna ascunsă sub masca de echitabilitate aparentă a relațiilor de schimb de la suprafață. La prima vedere, relația dintre capitalist și muncitor este una perfect onestă. Muncitorul oferă puterea sa de muncă, domnul capitalist oferă un salariu și atunci când așteptările coincid, se încheie un contract. Odată această etapă încheiată, sfera ”egalității” și ”libertății” este părăsită și se intră în sfera producției propriu-zise unde dăm nas în nas cu vechiul nostru prieten numit muncă-surplus. În această sferă ne lovim de o lume a inegalităților, a ordinelor și supunerii, o lume a șefilor și a subordonaților, în cadrul căreia clasa muncitoare este pusă la lucru să producă o anumită cantitate de produse pentru angajatorii capitaliști. Din producția totală, aceștia achiziționează în mod direct o parte pentru a înlocui materiile prime și mijloacele de producție utilizate în timpul producției. La rândul lor, muncitorii folosesc salariile primite și achiziționează produsele necesare perpetuării propriei existențe. Dacă în acest moment producția totală ar fi epuizată, capitaliștii nu ar reuși decât să își acopere costurile de producție. Profitul ar fi absent. Dacă se dorește ca acesta să existe, trebuie ca muncitorii să poată fi forțați să lucreze mai mult decât este necesar pentru perpetuarea propriei existențe. Cu alte cuvinte, ei trebuie să presteze un timp de muncă surplus, care să permită obținerea profitului. Legătura dintre munca surplus și profit este vizibilă întotdeauna în practică, în momentul în care grevele și încetinirea lucrului erodează cantitatea de producție surplus. Erodarea timpului de muncă surplus aduce în prim plan legătura, în mod normal ascunsă, dintre timpul de muncă surplus și profit și are drept urmare scăderea corespunzătoare a profitabilității.

Teoria economică ortodoxă, îmbibată de magia funcțiilor de producție, concurenței perfecte și a echilibrului general, reușește cu brio să evite abordarea contradicțiilor inerente modului de producție capitalist. Astfel se creează o imagine idealizată a capitalismului, aceasta fiind apoi analizată folosind abstracții sau simplificări care conduc la o serie de rezultate fără corespondent în realitate. În cadrul acestei construcții teoretice, producția este un proces abstract întreprins de către o entitate numită agent economic. Acest agent economic angajează așa-numiții factori de producție (capital, muncă) în vederea realizării producției, plătind pentru fiecare factor de producție în funcție de contribuția incrementală a acestuia la producția finală, adică în funcție de valoarea produsului marginal al acestuia. Dacă totul funcționează cum trebuie și aceste cheltuieli sunt acoperite de veniturile agentului economic, procesul de producție continuă cu încă un ciclu.

Se poate observa că această abordare pune capitalul și capacitatea umană de a munci în aceeași categorie a factorilor de producție, fapt care are efectul imediat de a ascunde diferențele de clasă dintre proprietarii acestor doi ”factori”. Distribuția extrem de inegală și abuzivă a proprietății asupra acestor factori de producție în interiorul societății, dintr-o condiție necesară pentru modul de producție capitalist, devine un detaliu secundar, a cărui analiză este cumva la periferia sau în afara teoriei economice. Tratând producția ca fiind un proces abstract, munca umană depusă în timpul producției este redusă la un simplu aspect tehnic, componentă a unei funcții de producție care stabilește o relație între niște lucruri numite intrări (inclusiv putere de muncă) și un lucru numit producție. Atâta timp cât capitalul și munca sunt văzute ca și lucruri din aceeași categorie, factori de producție, noțiunea de exploatare a muncii dispare. Totuși rămâne posibilitatea ca proprietarii factorilor de producție să fie exploatați atunci când plata care revine acestora este mai mică decât valoarea produsului marginal al factorului respectiv. În acest sens, exploatarea poate fi definită ca o discrepanță între plata teoretică și reală a unui factor de producție. Mai important, definiția de mai sus poate fi aplicată atât capitalului cât și muncii. Astfel capitalismul apare ca un sistem în care și capitaliștii pot fi exploatați de către muncitori, nu numai vice-versa, concluzie fără corespondent în realitate (2).

Eliminarea exploatării muncii

După cum se poate vedea din paragrafele anterioare, singura cale de a elimina complet munca surplus este abolirea claselor sociale și a relațiilor de forță care fac posibilă această organizare. În cazul organizării sociale de tip capitalist, relația de forță care permite însușirea muncii surplus prestată de către clasa subordonată este chiar proprietatea pe care capitaliștii o au asupra mijloacelor de producție, care, în ultimă instanță, nu sunt altceva decât instrumentele utilizate în vederea reproducerii bazei materiale necesare pentru perpetuarea societății umane. Dacă mijloacele de producție trec în proprietatea colectivă a celor care le operează, această relație de forță dispare și clasele privilegiate își pierd instrumentul care le permite extragerea muncii surplus și valorificarea acesteia în interesul propriu.

Proprietatea colectivă directă a muncitorilor asupra mijloacelor de producție deschide calea asocierii directe a unităților de producție într-o rețea condusă prin intermediul unui organism care să analizeze nevoile societății și care să planifice producția de bunuri materiale în concordanță cu acestea (3). Din păcate acest stadiu incipient al socialismului nu a fost atins niciodată până acum, toate încercările de implementare a acestei noi organizări sociale oprindu-se undeva în faza de dictatură a proletariatului. Ulterior acestei faze, majoritatea au derapat către ceea ce se cheamă state muncitorești deformate sau degenerate și tranziția către socialism a fost compromisă. Una dintre temele de lucru pentru cei care doresc tranziția către o organizare socială echitabilă este aceea de a găsi o modalitate de a elimina posibilitatea apariției unei clici birocratice, care să compromită demersul revoluționar. Socialismul democratic trebuie să prevaleze asupra dictaturii autoritare.

---

Note:

1. pentru o înțelegere mai bună a noțiunii de muncă surplus, Marx folosește în cadrul lucrării ”Value, price, profit” următorul exemplu: ”now suppose that the average amount of the daily necessaries of a labouring man require six hours of average labour for their production. Suppose, moreover, six hours of average labour to be also realized in a quantity of gold equal to 3s. Then 3s. would be the price, or the monetary expression of the daily value of that man’s labouring power. If he worked daily six hours he would daily produce a value sufficient to buy the average amount of his daily necessaries, or to maintain himself as a labouring man. But our man is a wages labourer. He must, therefore, sell his labouring power to a capitalist. If he sells it at 3s. daily, or 18s. weekly, he sells it at its value. Suppose him to be a spinner. If he works six hours daily he will add to the cotton a value of 3s. daily. This value, daily added by him, would be an exact equivalent for the wages, or the price of his labouring power, received daily. But in that case no surplus value or surplus produce whatever would go to the capitalist. Here, then, we come to the rub. In buying the labouring power of the workman, and paying its value, the capitalist, like every other purchaser, has acquired the right to consume or use the commodity bought. You consume or use the labouring power of a man by making him work, as you consume or use a machine by making it run. By buying the daily or weekly value of the labouring power of the workman, the capitalist has, therefore, acquired the right to use or make that labouring power during the whole day or week. The working day or the working week has, of course, certain limits, but those we shall afterwards look more closely at. For the present I want to turn your attention to one decisive point. The value of the labouring power is determined by the quantity of labour necessary to maintain or reproduce it, but the use of that labouring power is only limited by the active energies and physical strength of the labourer. The daily or weeklyvalue of the labouring power is quite distinct from the daily or weekly exercise of that power, the same as the food a horse wants and the time it can carry the horseman are quite distinct. The quantity of labour by which the value of the workman’s labouring power is limited forms by no means a limit to the quantity of labour which his labouring power is apt to perform. Take the example of our spinner. We have seen that, to daily reproduce his labouring power, he must daily reproduce a value of three shillings, which he will do by working six hours daily. But this does not disable him from working ten or twelve or more hours a day. But by paying the daily or weekly value of the spinner’s labouring power the capitalist has acquired the right of using that labouring power during the whole day or week. He will, therefore, make him work say, daily, twelve hours. Over and above the six hours required to replace his wages, or the value of his labouring power, he will, therefore, have to work six other hours, which I shall call hours of surplus labour, which surplus labour will realize itself in a surplus value and a surplus produce. If our spinner, for example, by his daily labour of six hours, added three shillings’ value to the cotton, a value forming an exact equivalent to his wages, he will, in twelve hours, add six shillings’ worth to the cotton, and produce a proportional surplus of yarn. As he has sold his labouring power to the capitalist, the whole value of produce created by him belongs to the capitalist, the owner pro tempore of his labouring power. By advancing three shillings, the capitalist will, therefore, realize a value of six shillings, because, advancing a value in which six hours of labour are crystallized, he will receive in return a value in which twelve hours of labour are crystallized. By repeating this same process daily, the capitalist will daily advance three shillings and daily pocket six shillings, one half of which will go to pay wages anew, and the other half of which will formsurplus value, for which the capitalist pays no equivalent. It is this sort of exchange between capital and labour upon which capitalistic production, or the wages system, is founded, and which must constantly result in reproducing the working man as a working man, and the capitalist as a capitalist. The rate of surplus value, all other circumstances remaining the same, will depend on the proportion between that part of the working day necessary to reproduce the value of the labouring power and the surplus time or surplus labour performed for the capitalist. It will, therefore, depend on the ratio in which the working day is prolonged over and above that extent, by working which the working man would only reproduce the value of his labouring power, or replace his wages.”
2. raportul de forțe dintre angajații proletari și angajatorii capitaliști este net favorabil acestora din urmă, astfel încât exploatarea lor de către primii este practic imposibilă. La cea mai mică bănuială că angajații nu performează corespunzător, patronul capitalist intervine și îi disciplinează, de exemplu, sub amenițarea reducerii salariului și/sau a pierderii locului de muncă.
3. mai mult decât în orice perioadă istorică anterioară, acest deziderat este departe de a fi o utopie. Avansul tehnologic înregistrat în domeniul tehnologiei informației permite evaluarea în timp real a nevoilor sociale și cuantificarea acestor nevoi în ținte de producție pentru unitățile de producție conectate în rețea. Existența unui sistem informatic de simulare, modelare și planificare economică ar permite utilizarea eficientă a resurselor și alocarea lor rațională în vederea obținerii rezultatelor dorite. Pași în această direcție au fost făcuți încă din anii 1971 – 1973 când ciberneticianul britanic Stafford Beer a realizat, la cererea președintelui socialist chilean Salvador Allende, proiectul Cybersyn. Acest sistem colecta, prin intermediul unei rețele de telexuri, diverse informații de la întreprinderile de stat (stocuri, forță de muncă disponibilă, etc.), care erau apoi utilizate ca intrări într-un software de simulare având drept scop elaborarea de prognoze economice, care să evalueze rezultatele probabile ale deciziilor posibile într-un anumit context economic. De asemenea, sistemul monitoriza diverși parametri – absenteismul muncitorilor, ținte de producție, emițând avertizări când aceștia ieșeau din intervalele prestabilite. Inutil de menționat că, imediat după venirea la putere a dictatorului de extremă dreapta Augusto Pinochet, sistemul a fost distrus.

Coreea de Nord

În momentele în care presa de largă circulație vrea să mai scrie câte ceva despre vreun ”iad comunist”, Coreea de Nord este una dintre țintele preferate (1). Acest statut a fost și oficializat odată cu includerea acestei țări, alături de Iran și Irak, în așa-numita ”Axa a răului” de către președintele american George W. Bush. Acest tip de caracterizări fac parte din campaniile de PR întreprinse de către SUA, având ca scop pregătirea opiniei publice pentru o viitoare campanie de sancțiuni economice sau o intervenție armată în țările care refuză să se alinieze politicii externe a SUA și a aliaților lor. Astfel se creează o imagine de revistă de benzi desenate în care excepționala națiune americană este pusă față în față cu o amenințare malefică, de obicei iminentă, care trebuie combătută în numele binelui global. De regulă, printr-o astfel de campanie de PR se urmărește dezumanizarea completă a țintei vizate, precum și promovarea unei abordări emoționale vis-a-vis de acțiunile acesteia. Astfel, orice explicație rațională a motivelor pentru care ținta respectivă alege să se manifeste în modul în care o face este trecută undeva, într-un plan foarte îndepărtat.
Toată această ambalare mediatică negativă a tot ce include denumirea de ”socialist” sau ”comunist”, oricât de agresivă ar fi ea, nu trebuie să îl împiedice pe observatorul interesat de aspectele practice ale implementării socialismului, să studieze cazurile în care acest lucru a fost încercat. Aceste situații, mai mult decât orice metodă teoretică, oferă ocazia de a analiza atât dificultățile care apar în timpul acestui proces, cât și modul în care particularitățile specifice, locale, pot influența demersul de transformare a societății. În cadrul activității de studiu este important să se încerce identificarea în mod obiectiv și rațional a factorilor care au condus la succesul sau eșecul drumului către socialism în cazul respectiv. Cu aceste idei de fundal, m-am hotărât să îmi satisfac o curiozitate mai veche legată condițiile care au condus la actuala situație economică și politică a Coreei de Nord. Pentru început un pic de context istoric.

Divizarea peninsulei coreene după cel de-al doilea război mondial

Divizarea Peninsulei Coreea – zona demilitarizată, foto preluare Wikipedia

La finalul celui de-al doilea război mondial, peninsula coreeană se afla la capătul a 35 de ani de ocupație japoneză, după ce fusese anexată Imperiului Japonez prin Tratatul Japonia – Coreea din anul 1910. În timpul în care peninsula a avut statul de colonie japoneză, aceasta a fost folosită ca rezervă de resurse naturale și de muncitori în beneficiul economiei țării colonizatoare. În plus, exploatarea economică a venit la pachet cu utilizarea teritoriului ei ca bază de lansare a operațiilor militare din cadrul campaniilor expansioniste întreprinse de către Imperiul Japonez. Exploatarea resursei umane coreene s-a accentuat semnificativ în anul 1939, odată cu pregătirea intrării Japoniei în cel de-al doilea război mondial, estimările plasând în jurul a 2,000,000 numărul coreenilor racolați ca muncitori și personal auxiliar pentru armata imperială japoneză. Una dintre urmările ocupației japoneze a fost crearea unei mișcări de rezistență armate coreene, ai cărei membri au ales să părăsescă țara și să se refugieze în Manciuria. Acolo, cu susținerea comunității coreene și chineze locale, membrii mișcării s-au organizat în grupuri de luptă, care treceau granița sino-coreeană pentru a duce un război de gherilă împotriva trupelor de ocupație japoneze. Unul dintre aceste grupuri de rezistență armată era condus de către Kim Il Sung, cel care avea să devină ”Marele Conducător” al viitoarei Republici Democrate Populare Coreene. Rezistența coreenilor la ocupația japoneză nu a fost universală, existând destui colaboratori care, din diverse motive, au ales să promoveze politicile ocupantului japonez în dauna propriilor conaționali. O bună parte a acestor colaboratori erau animați de convingeri anti-comuniste și vor constitui nucleul guvernării parții de sud a peninsulei, ocupate de către Statele Unite în anul 1945.
Pe data de 8 august 1945, Uniunea Sovietică a declarat război Japoniei și a început operațiunile militare pentru eliberarea teritoriilor cucerite de armatele imperiale în extremul orient. Ofensiva trupelor sovietice a început de-a lungul întregii frontiere nordice a Imperiului Japonez, în Sakhalin, Manciuria și colțul nord-estic al peninsulei coreene. Îngrijorați de posibilitatea ca trupele sovietice să ocupe întreaga peninsulă, Statele Unite au propus un plan care diviza peninsula în două zone de ocupație, una sovietică și una americană, pe post de linie de demarcație între cele două zone fiind aleasă Paralela 38. Alegerea Paralelei 38 a fost făcută mai mult sau mai puțin arbitrar de către Dean Rusk și Charles Bonesteel, fără consultarea vreunui expert care să cunoască situația țării în cauză, doar cu ajutorul unei hărți National Geographic. Soluția Paralelei 38 a fost aleasă pentru că astfel teritoriul coreean era împărțit în două zone aproximativ egale și plasa capitala Seoul în zona de ocupație americană. Planul a fost aprobat de către sovietici și pus imediat în practică. De remarcat că linia de demarcație nu avea legătură cu vreo diviziune etnică, geografică sau culturală, fiind o măsură pur militară. Pentru coreeni, această inițiativă a fost extrem de nedreaptă, pentru că se diviza în mod artificial o națiune etnic omogenă, care ocupase dintotdeauna acest teritoriu și care s-a văzut pusă în situația de a fi ruptă în două ca urmare a intereselor geopolitice divergente ale SUA și URSS.

Ocupația americană

Între timp, nefiind informat despre inițiativa americană de divizare a peninsulei, guvernatorul colonial japonez, după capitularea necondiționată a țării sale, a început demersurile pentru predarea guvernării către coreeni. În acest scop a fost înființat Comitetul pentru Pregătirea Independenței Coreene (CPIC), condus de Lyuh Woon-hyung, un socialist moderat care să poată lucra cu sovieticii care păreau că vor ocupa întreaga peninsulă și destul de influent încât sa poată garanta protecția cetățenilor japonezi împotriva violențelor care erau de așteptat să apară după încetarea de facto a ocupației. În scurt timp au apărut pe tot teritoriul coreean comitete populare, filialele locale ale CPIC. În aproximativ două săptămâni, coreenii au reușit să înființeze comitete populare în toate provinciile țării, precum și comitete locale la nivel de oraș și județ. În data de 6 septembrie 1945 câteva sute de delegați ai comitetelor populare s-au întrunit la Seoul și au proclamat înființarea Republicii Populare Coreene. Din nefericire pentru ei, efortul de independență al coreenilor a fost complet ignorat de militarii americani sub ocupația cărora orașul Seoul se afla. General-locotenentul John R. Hodge, administratorul desemnat al zonei de sud a peninsulei, nu a recunoscut proaspăt proclamata republică cu comitetele sale populare și, în plus, la data de 18 decembrie 1945 a scos-o în afara legii. Americanii nu aveau de gând să lase dorința de independență a coreenilor să le strice noua zonă de influență. În primă fază s-a încercat chiar menținerea administrației japoneze, dar decizia a fost reevaluată și pe 12 septembrie 1945 guvernatorul Abe a fost demis, administrarea fiind transferată treptat către un organism de conducere instituit de armata americană – USAMGIK (United States Military Government in Korea). Ca orice stat capitalist care se respectă, SUA a ignorat opțiunea politică populară care se îndrepta către o guvernare cu înclinații de stânga, alegând să colaboreze cu o grupare politică nou formată, Partidul Democratic Coreean, fondat de latifundiari și oameni de afaceri reacționari conservatori. Marșul triumfal a continuat cu crearea unei forțe de poliție pentru meținerea ordinii publice și a nucleului unei viitoare armate sud-coreene, ambele ticsite de foști colaboraționiști care serviseră în armata japoneză. În momentul în care, în luna septembrie a anului 1946, grevele muncitorilor din Daegu, degenerau într-o revoltă împotriva guvernului militar american, organismele de represiune nou create vor interveni cu brutalitate prin arestarea și execuția fără proces a unora dintre participanți. Acesta va fi doar începutul unei adevărate campanii de suprimare fizică a coreenilor considerați a avea orientări politice de stânga, care va culmina cu masacrul de pe insula Jeju (aprilie 1948 – mai 1949) în cadrul căruia forțele guvernamentale sud-coreene au distrus circa 230 de sate – din cele 400 pe care le avea insula la acea dată și au ucis circa 30,000 de locuitori, inclusiv copii, cu acordul tacit al guvernului militar american. Insula Jeju, răsculată împotriva ocupației americane și a divizării peninsulei, a fost desemnată ”insulă roșie” și locuitorii ei au fost tratați fără milă.
Alegerile din 10 mai 1948 și alegerea lui Syngman Rhee, anti-comunist convins, ca președinte al țării de către Adunarea Națională, au încheiat procesul de formare a Republicii Coreea. La 12 decembrie 1948, Adunarea Generală a ONU decretat că acest guvern este singurul guvern legitim din peninsulă, în ciuda faptului că alegerile avuseseră loc doar în zona aflată sub ocupație americană. Vânătoarea celor suspectați a avea înclinații politice de stânga a continuat și după alegeri, un exemplu fiind executarea de către armata sud-coreeană a circa 90 de persoane, în marea lor majoritate persoane în vârstă și copii, locuitori ai orașului Mungyeong, asupra cărora plana suspiciunea de a fi colaboratori comuniști.

Ocupația sovietică

În momentul când au intrat în Pyongyang (Phenian) în august 1945, trupele sovietice au găsit acolo una dintre filialele Comitetului pentru Pregătirea Independenței Coreene (CPIC), condusă de naționalistul Cho Man-sik. Sovieticii au permis comitetelor locale, atât în Pyongyang cât și în restul zonei de nord a peninsulei, să funcționeze, însă au căutat să le influențeze prin numirea în cadrul lor a unor comuniști cu orientare pro-sovietică. Soluția URSS de a colabora cu comitetele locale a fost inspirată și, ca urmare, s-a reușit o tranziție a puterii fără incidente de genul revoltelor care au izbucnit în sud. Pentru a-i asista în procesul de tranziție, spre deosebire de americani, care au ales să colaboreze cu foștii ocupanți, sovieticii au recurs la coreenii din Brigada 88 a Armatei Roșii, foști luptători de gherilă împotriva japonezilor. În rândul acestora se afla și Kim Il Sung, pe care sovieticii au ales sa-l promoveze în dauna liderilor comuniști locali, considerați ca fiind prea independenți. Kim a beneficiat de avantajul de a avea relații bune atât cu sovieticii alături de care se afla din anul 1940, cât și cu comuniștii chinezi alături de care luptase împotriva japonezilor în anii 1930. Suplimentar, pe perioada șederii sale în URSS, Kim avusese întâlniri cu o serie de oameni cu poziții importante în URSS, cum ar fi Andrei Zhdanov – Secretarul Biroului Politic al PCUS, astfel încât sovieticii avuseseră oportunitatea să îl cunoască și să îl evalueze. Pe lângă statutul său de luptător de gherilă respectat, noul conducător al comuniștilor coreeni mai avea în favoarea sa și rolul important jucat în remedierea relațiilor dintre comuniștii coreeni și cei chinezi – deteriorate datorită suspiciunii chinezilor că mișcarea comunistă coreeană fusese masiv infiltrată de elemente pro-japoneze, precum și în suspendarea epurărilor din timpul ”incidentului Mingsaendan” (2) menite să elimine aceste elemente.
Pe 8 februarie 1946 a fost înființat de către sovietici un guvern provizoriu, sub denumirea de Comitetul Popular Provizoriu, dominat de comuniști, care se va angaja într-un demers ambițios de reformare a societății. Luna august 1946 a marcat întoarcerea din China a comuniștilor coreeni care luptaseră, alături de cei chinezi, contra armatei naționaliste a lui Chiang Kai-shek în Războiul Civil Chinez și fuziunea organizației politice a acestora cu Partidul Comunist Nord-Coreean. Rezultatul acestei fuziuni a fost gruparea politică numită Partidul Nord-Coreean al Muncitorilor – redenumit Partidul Muncitorilor Coreeni în 1949, avându-l drept conducător pe Kim Il Sung. În decembrie 1946, s-a format Frontul Național Democratic Coreean, care includea toate partidele din nord, plus reprezentanții partidelor muncitorești din sud. În perioada imediat următoare acestui moment, s-au organizat, la nivel local, alegeri pentru formarea Comitetelor Populare locale. În cadrul acestor alegeri, scorul electoral al FNDC a fost de 97%. Reprezentanții acestor comitete locale s-au reunit în februarie 1947 sub forma unui Congres al Comitetetelor Populare, în urma căruia a fost constituită o Adunare Populară. Formarea unui guvern central nord-coreean, sub controlul comuniștilor coreeni și cu dirijare sovietică era pe cale de a se încheia.
Pe acest fundal politic, s-a desfășurat reforma agrară, începută în 1946, în urma căreia terenul agricol care până în acel moment se aflase în posesia japonezilor și colaboratorilor acestora, a fost expropriat și redistribuit către țărani, suprafața maximă care putea fi deținută fiind limitată la circa 12.25 acri (mai mult sau mai puțin echivalentul a 5 ha). Această valoare maximă nu a fost deloc mare, însă limita trebuie pusă în contextul disponibilității reduse a terenului agricol în nordul peninsulei. În prezent, la o populație de aproximativ 24 de milioane de locuitori, comparabilă cu cea a României, Coreea de Nord dispune de numai 2 milioane de ha de teren arabil, adică de circa șapte ori mai puțin decât țara noastră, teritoriul ei fiind unul predominant muntos. Măsura redistribuirii terenurilor agricole a venit să satisfacă cererile a milioane de țărani săraci, realizând, din punctul de vedere al acestora, o redistribuire relativ echitabilă a suprafeței cultivabile. Pe lângă reforma agrară, au fost implementate și o serie de alte măsuri cum ar fi demararea unor programe ample de eradicare a analfabetismului, naționalizarea industriei rămase din perioada colonială și promovarea drepturilor femeilor. Consilierii economici sovietici și economiștii nord-coreeni, dintre care o parte beneficiaseră de pregătire în universitățile japoneze de profil, au marcat startul economiei planificate prin elaborarea a două planuri de un an – 1947 și 1948 și a unuia de doi ani – 1949 – 1950. La finalul a trei planuri economice desfășurate pe o perioadă de patru ani, economia nord-coreeană revenise la nivelul la care se afla la finalul perioadei coloniale.
Deși Uniunea Sovietică a avut o contribuție importantă la punerea pe picioare a Coreei de Nord după război (3), trebuie menționat că aceasta nu a fost niciodată în poziția de satelit sovietic. Dependența economică față de URSS din perioada dinaintea Războiului din Coreea a fost în permanență denunțată de către liderii nord-coreeni în general și Kim Il Sung în special, fiind privită ca o vulnerabilitate care trebuia remediată. Discursul politic a fost în permanență unul naționalist, punându-se accent pe specificul coreean al soluției de organizare socială adoptate. Experiențele defavorabile pe care foștii luptători de gherilă coreeni le avuseseră cu marile puteri – Imperiul Japonez, China, URSS și SUA nu au făcut decât să le alimenteze acest sentiment naționalist și să le întărească percepția conform căreia independența economică – văzută ca baza independenței politice, era un deziderat care trebuia atins cu orice preț. Nu trebuie uitat că, în ciuda faptului că ocupația sovietică a fost mult mai puțin represivă în comparație cu cea americană, totuși URSS a susținut politica SUA de divizare a peninsulei. După părerea mea, această frustrare pronunțată a coreenilor vis-a-vis de a fi în permanență sub dominația unei mari puteri și de imposibilitatea promovării interesului național, își va găsi soluționarea, cel puțin în cazul Coreei de Nord, în doctrina Juche, auto-suficiență indiferent de costuri, implementată în forță după 1960.
După prezentarea sumară a situației politice și economice de după 1945, cred că se poate spune că divizarea peninsulei în mod forțat de către puterile aliate, percepută ca fiind profund nedreaptă de majoritatea coreenilor, precum și traiectoria extrem de diferită, atât din punct de vedere politic cât și economic, a celor două entități statale nou formate, a condus la crearea unei stări conflictuale care va culmina într-un sângeros război civil, în care fiecare dintre cele două părți va încerca să reunifice peninsula sub sistemul politic și economic propriu. Odată ce acest război civil va fi internaționalizat, el va fi cunoscut în istorie sub denumirea de Războiul din Coreea.

Situația părții de nord după Războiul din Coreea (1950 – 1953)

Războiul din Coreea a fost un episod extrem de brutal în istoria peninsulei coreene, în special în cazul părții de nord a acesteia. Aviația americană, profitând de incapacitatea nord-coreenilor de a se apăra împotriva atacurilor aeriene, a lansat o campanie agresivă de bombardament de saturație. Bombardierele americane au lansat asupra Coreei de Nord, în perioada vară – toamnă a anului 1950, circa 635,000 de tone de bombe, din care 32,557 tone de napalm, care au distrus aproape toate așezările populate ale acestei țări. Pentru a pune lucrurile în perspectivă, în întregul teatru de război din Pacific, în cadrul celei de-a doua conflagrații mondiale, au fost utilizate ”numai” 503,000 de tone de bombe. Distrugerile și decesele cauzate de către bombardament au lăsat o amprentă adâncă în memoria colectivă a nord-coreenilor. Deși nu există cifre exacte, se estimează că un procent de 10 – 12% din populația zonei de nord a peninsulei a pierit în război. Pe lângă distrugerea așezărilor populate, a unităților de producție și a infrastructurii, aviația americană a bombardat și o serie de baraje, cauzând inundații masive care au amplificat distrugerile produse în mod direct de către bombardamente și au compromis o parte semnificativă a recoltelor. Dacă peste toate acestea suprapunem și politica deliberată de distrugere de către trupele ONU, aflate în retragere după contraatacul combinat sino-nord-coreean din iarna anului 1950, a infrastructurii nord-coreene (poduri, fabrici, aeroporturi, instalații portuare, ș.a.) rămasă funcțională după asaltul aerian prelungit desfașurat în perioada anterioară, obținem imaginea unei țări complet distruse, în cel mai literal sens al cuvântului.

Fabrică subterană în Coreea de Nord – Războiul din Coreea, KoreanHistory.info

Orașe întregi, cu spitale, fabrici, instituții ale guvernului și populație și-au căutat refugiul în subteran, inclusiv țăranii ieșind doar noaptea pentru a lucra terenurile agricole pe care se mai putea face ceva. După părerea mea, se poate spune că forța de intervenție ONU, constând în principal din trupe americane si sud-coreene – în proporție de aproximativ 95%, a dus o politică sistematică de exterminare indirectă a populației din nord, prin distrugerea deliberată a bazei materiale care asigura subzistența acesteia. Genul ăsta de abordare nu are cum să nu lase sechele durabile în mentalul colectiv al unui popor.

Proiectul comunității țărilor socialiste pentru reconstrucția Coreei de Nord

După semnarea armistițiului din vara anului 1953, care confirma încetarea ostilităților și divizarea peninsulei în dreptul Paralelei 38, a fost demarat efortul de reconstrucție a Coreei de Nord. Proiectul a fost un efort colectiv al țărilor din blocul socialist care, împreună cu nord-coreenii, au reușit să reconstruiască de la zero o întreagă țară în aproximativ șase ani.

Sursă: SSSR i Koreia (Moscova: Academia de Științe a URSS, 1988), p. 256 – preluare japanfocus.org

După cum se poate vedea din tabelul de mai sus, majoritatea ajutorului extern a fost furnizat de către Uniunea Sovietică, China și Republica Democrată Germană. De reținut că situația prezentată mai sus nu include orele de muncă prestate de către personalul țărilor contributoare (muncitori, consilieri tehnici, ș.a.), detașat temporar pentru a ajuta procesul de reconstrucție. Aici un rol important revine voluntarilor chinezi a căror contribuție cu multe ore de muncă la reconstrucția infrastructurii industriale (fabrici, căi ferate, poduri) și sociale (școli, locuințe, spitale) a fost crucială. La acest episod a participat și România și, după părerea mea, acesta este unul dintre episoadele din istoria lor de care românii pot fi mândri, pentru că au contribuit în mod altruist la reconstruirea unei țări devastate de război și la salvarea de la moarte prin înfometare a unui întreg popor. Pe lângă contribuția la refacerea infrastructurii, România a mai preluat și aproximativ 1500 de copii orfani, pe care îi va îngriji în bune condiții până la repatrierea lor, care a avut loc aproximativ imediat după ce Coreea de Nord a încheiat planul cincinal 1957 – 1961. Contribuția externă a fost indispensabilă pentru reconstrucție și nu există ramură a economiei care să nu fi beneficiat de pe urma ajutorului țărilor din blocul socialist. La începutul anilor 1960, cu mult înainte de lansarea economică spectaculoasă a Coreei de Sud, Coreea de Nord era deja reindustrializată și înregistra, de la an la an, creșteri economice semnificative. În aceeași perioadă, pentru a pune lucrurile în perspectivă, la sud de Paralela 38, conform unui studiu din anul 2002 citat în cadrul acestui articol, aproape 25% din produsul național brut al Coreei de Sud era realizat din prostituție și activități conexe acesteia. În acest moment, poate ar fi interesant de menționat că, în termeni strict financiari, ajutorul acordat de ONU Coreei de Sud a fost net superior celui acordat de blocul socialist Coreei de Nord și cu toate acestea, planificarea centralizată a procesului de reconstrucție și mobilizarea exemplară a populației au condus la un rezultat mai bun. Dependența de ajutorul extern a scăzut treptat și, dacă în 1954, aproximativ 33.5% din veniturile statului nord-coreean proveneau din contribuții externe, procentul scazuse la 2.6% la începutul anilor 1960.

Politica de autonomie – doctrina politică Juche

Odată cu avansul proiectului de reconstrucție a țării, conducerea nord-coreeană a început să accentueze promovarea politicii de auto-suficiență – economică, militară și politică, care avea să se transforme în doctrina politică denumită ”Ideea Juche”. Alegerea acestei direcții de dezvoltare a fost semnalată într-un discurs al lui Kim Il Sung din anul 1955:

To make revolution in Korea we must know Korean history and geography as well as the customs of the Korean people. Only then it is possible to educate our people in a way that suits them and to inspire in them an ardent love for their native place and their motherland.

Din această exprimare se poate observa destul de clar nota naționalistă care va urma să ocupe un loc important în cadrul noii doctrine Juche. Naționalismul a fost unul dintre aspectele definitorii ale mișcării comuniste coreene, care a apărut, în principal, ca o reacție de apărare la imperialismul japonez. Internaționalismul nu a fost niciodată la mare căutare în rândurile comuniștilor coreeni și epurarea unui mare număr din rândul acestora de către camarazii lor chinezi, în cadrul așa-numitului ”Incident Minsaengdan” nu a făcut decât să le întărească opinia că națiunile mari își vor pune întotdeauna propriile interese înaintea celor ale națiunilor mici, precum cea coreeană. Încercarea de debarcare a lui Kim Il Sung din vara anului 1956 de către facțiunile Partidului Muncitorilor Coreeni aliniate Moscovei și Beijingului, a contribuit la întărirea naționalismului deja existent și la hotărârea adoptării noii direcții doctrinare. În aprilie 1965, Kim Il Sung a expus cele trei principii de bază ale doctrinei Juche:

1. independență politică
2. auto-suficiență economică
3. auto-suficiență în apărare

Juche s-a dorit a fi mai mult decât o doctrină politică care să pună accent pe auto-suficiență, scopul ei fiind acela de a fi o nouă doctrină alternativă în raport cu marxismul sau marxism-leninismul. Ca urmare, Juche respinge ideea materialismului istoric conform căreia organizarea și dezvoltarea unei societăți este condiționată de condițiile materiale ale modului de producție predominant în cadrul acesteia, afirmând că omul este independent, își decide propriul parcurs și că voința maselor este motorul istoriei. Energia maselor fiind oarbă, este nevoie ca ea să fie direcționată, canalizată, dirijată prin intermediul unui conducător suprem, luminat. O dată cu noua doctrină, conducerea Coreei de Nord practic abandonează, în ciuda declarațiilor care susțin contrariul, orice intenție de transformare într-o societate socialistă democratică, devenind o autocrație dinastică. Postul de autocrat nu se obține pe bază de examen sau prin alegeri democratice, ci prin numire directă de către predecesor. Până în prezent, numirea succesorului s-a făcut doar din interiorul grupului de descendenți direcți ai predecesorului, de unde și caracterul dinastic, ereditar, asemănător unei monarhii (4).

Dificultăți ale implementării în practică a doctrinei Juche

Dintre cele trei principii de bază ale doctrinei Juche prezentate mai sus, cel care avea să pună cele mai multe probleme în implementarea practică era tocmai cel legat de auto-suficiența economică. Din nefericire pentru proponenții auto-suficienței, Coreea de Nord nu a fost înzestrată cu condiții naturale favorabile pentru îndeplinirea acestui deziderat. În primul rând, după cum am menționat anterior, țara dispune de o suprafață cultivabilă redusă raportat la numărul de locuitori și climatul specific unei țări preponderent muntoase determină sezoane agricole mai scurte. În aceste condiții, în perioada imediat următoare finalizării Războiului din Coreea, s-a luat decizia colectivizării agriculturii prin comasarea terenurilor agricole pentru a permite exploatarea intensivă cu mijloace mecanizate și fertilizatori. Colectivizarea a fost încheiată în numai patru ani, între 1954 și 1958. Modificările majore în agricultură au îceput să se facă simțite începând cu anii 1960, odată cu debutul planului economic pe șapte ani (1961 – 1967), care aloca un procent de 20% din bugetul de stat pentru modernizarea acestei ramuri a economiei. În vederea creșterii performanțelor agricole s-a recurs la îmbunătățirea următoarelor aspecte:

1. a fost extinsă ponderea suprafețelor agricole irigate de la 227,000 de ha în anul 1954 la 1.2 milioane ha în 1988. Până în anul 1990 fuseseră construite 1,700 de rezervoare și o rețea de irigație ramificată în lungime totală de 40,000 de km care acoperea circa 70% din terenul arabil. Datorită configurației geografice, o parte semnificativă a terenului arabil se află pe versanți, ceea ce înseamnă că irigarea necesită pompe, alimentate fie cu curent electric, fie cu combustibili fosili rafinați din petrol. Pâna în 1974, mediul rural fusese electrificat în proporție de 100 %
2. s-a încercat mărirea constantă a numărului de tractoare, astfel că până în 1992 numărul acestora ajunsese undeva la 75,000 de unități, ceea ce asigura exploatarea mecanizată a unui procent de 77% din suprafața arabilă. În rest, prcentul rămas era lucrat cu animale de povară – circa 14% sau de către muncitori agricoli – restul de 9%. Mecanizarea a îmbunătațit semnificativ productivitatea, suplinind deficitul de forță de muncă din agricultură, dezavantajul în această situație fiind acela că nivelul producției agricole este dependent de piesele de schimb și combustibilul pentru tractoare
3. pentru mărirea productivității s-au folosit fertilizatori chimici produși de către combinatele chimice locale care, până în anul 1984, reușiseră să obțină o producție de 4.7 milioane de tone de fertilizatori, suficientă pentru acoperirea nevoilor interne ale țării. Consumul de fertilizator a crescut de la 160 kg/ha în anul 1960, la 1 tonă/ha în anul 1970 și la 2 tone/ha în anul 1980. În acest context, alimentarea combinatelor chimice cu petrol ca materie primă pentru obținerea de produse agro-chimice este de importanță majoră. În plus, Coreea de Nord a demarat propriul program de inginerie genetică pentru a putea dezvolta varietăți de cereale cu productivitate ridicată, rezistente la boli și care să poată fi cultivate la altitudini ridicate

Aceste măsuri au condus la rezultatele așteptate și producția agricolă de cereale a Coreei de Nord a crescut de la 3 milioane de tone în 1960, la 7 milioane de tone în 1984, pentru ca în 1984 să se atingă vârful de producție de 8 milioane de tone.

Acest sistem, care trebuia să asigure auto-suficiența alimentară a poporului nord-coreean, va intra în colaps la începutul anilor 1990, sub presiunea unei formidabile combinații de factori negativi. În primă fază, modificarea în anii 1990 a condițiilor de schimb comercial între Coreea de Nord, Uniunea Sovietica/Federația Rusă și China a condus la scăderea drastică a cantitații de petrol și produse petroliere importate – cu până la 60%. Industrii cheie au rămas fără materie primă, conducând la o scădere dramatică a producției de fertilizatori – cu până la 77% față de nivelul anterior și de combustibil necesar pentru tractoarele care asigurau exploatarea mecanizată și pentru pompele care transportau apa necesară pentru irigarea suprafețelor agricole. După reducerea drastică a importurilor de petrol a urmat scăderea producției de energie electrică, care a afectat toate ramurile industriei, precum și sistemul de irigație, prin oprirea pompelor de irigație electrice. Anii 1990 au adus o serie de inundații devastatoare – în anii 1994 și 1995, care au inundat o parte din minele de cărbune – care produceau materia primă pentru termocentrale și au distrus o serie de baraje hidroelectrice, diminuând capacitatea țării de a produce energie electrică. Pus în cifre, deficitul de energie din acea perioadă se ridica undeva la 650 milioane de kWh, doar în agricultură și ramurile conexe – cum ar fi, de exemplu, irigațiile. În plus, inundațiile au condus la deteriorarea a în jur de 1.2 milioane de ha de teren agricol și au distrus 1.9 milioane de tone de cereale din rezervele depozitate în subteran. Dacă inundațiile nu erau suficiente, anii 1990 au mai adus cu ei secetă și o serie de alte catastrofe naturale – grindină în 1994, urmată de secetă și valuri mareice în 1997, din nou secetă în 2000 și 2001, manifestări ale modificărilor climatice globale care au provocat distrugeri însemnate. Dacă peste toți acești factori mai suprapunem și scăderea fertilității solului ca urmare a cultivării intensive de tip monocultură, obținem imaginea unui adevărat dezastru care a provocat, conform estimărilor, moartea a aproximativ 600,000 de persoane în intervalul 1993 – 2000. Numărul de decese prezentat în studiul atașat este estimativ, derivat pe cale statistică din datele recensămintelor efectuate de statul nord-coreean în anii 1993 și 2008.

După cum se poate vedea din descrierea de mai sus, colapsul din anii 1990 al agriculturii industriale practicată de Coreea de Nord a fost rezultatul suprapunerii mai multor factori, atât externi (reducerea surselor de materii prime – în special petrol și produse petroliere, catastrofe naturale), cât și interni (scăderea fertilității solului) care au condus la suprasolicitarea întregului sistem. Datorită suprafeței arabile reduse, agricultura nord-coreeană funcționa deja la capacitate maximă, neavând nicio rezervă disponibilă pentru a prelua sau a amortiza eventualele șocuri din exterior. Contrar opiniilor anti-comuniste, cauzele pentru care sistemul a încetat să funcționeze nu au fost implementarea planificării centralizate, lipsa unei economii de piață, lipsa proprietății private sau vreun alt motiv de genul celor care sunt invocate frecvent de susținătorii capitalismului, ci eroarea umană combinată cu o serie de circumstanțe naturale agravante. Nicio privatizare, nicio liberalizare a pieței nu ar fi rezolvat, de exemplu, problema scăderii fertilității solului sau pe cea a reducerii surselor de materii prime. În aceste cazuri, conducerea politică ar fi trebuit să aprecieze faptul ca agricultura funcționa la limită pentru a satisface cererea internă și trebuia să se asigure că, în cazul în care intervine vreun vârf de cerere sau vreo diminuare de moment a capacității productive locale, există un canal alternativ care să poată compensa aceste perturbații. Dezideratul de auto-suficiență merită promovat, însă el trebuie corelat cu condițiile materiale ale țării respective. Pur și simplu, unele state nu beneficiază de condițiile necesare pentru a ajunge la acest rezultat. În cazul Coreei de Nord situația este problematică pentru că scăderea fertilității solului conduce la scăderea producției agricole de pe o suprafață și așa insuficientă și, din nefericire, există doar două soluții de rezolvare: fie reducerea populației prin migrație până la un nivel pe care suprafața agricolă să îl poată susține sau dependența perpetuă de importurile de produse alimentare (5). Chiar dacă gradul de mecanizare, sistemul de irigație și producția de fertilizatori ar reveni la nivel normal, auto-suficiența tot nu ar fi refăcută din cauza degradării solului. Până acum, începând din august 1995, când guvernul de la Pyongyang a cerut oficial ajutor de la organismele internaționale, producția autohtonă este suplimentată an de an de ajutorul oferit prin World Food Programme. Ca un aspect pozitiv, Coreea de Nord beneficiază anual de un ajutor umanitar necondiționat din partea Chinei, dovadă a relației aparte între cele două state.

Când se amintește starea dificilă în care se află Coreea de Nord, nu trebuie uitate sancțiunile economice cu care aceasta este vânată de 50 de ani de către Statele Unite și aliații lor. Deși, teoretic, acestea sunt menite să penalizeze conducerea de la Pyongyang pentru politica sa antagonică față de americani, sancțiunile nu fac altceva decât să facă și mai grea viața unor oameni și așa greu încercați. Astfel, sancțiunile limitează accesul la diverse dispozitive medicale, cum ar fi, de exemplu, dispozitivele de testare pentru tuberculoza rezistentă la antibiotice, cruciale pentru stoparea propagării acestei boli în rândul populației, precum și la diverse medicamente necesare pentru tratarea acestei boli. Legea comercială a SUA specifică faptul că orice produs (medicament, produs chimic, electronic, etc.) care are minim 10% din componente fabricate de către o companie cu sediul în SUA, necesită aprobare pentru export. Spectrul de articole acoperit de lege este larg și cuprinde inclusiv articole de genul piese de schimb pentru echipamente agricole, fertilizatori sau medicamente. În plus, Coreea de Nord se confruntă în permanență cu pericolul confiscării rezervelor sale de valută depozitate în băncile străine și este nevoită să recurgă la un întreg arsenal de firme intermediare pentru a putea face cele mai elementare tranzacții financiare. În aceste condiții, conducerea nord-coreeană încearcă cu tenacitate să dezvolte o armă nucleară, precum și diverse sisteme mobile – rutiere sau submarine de livrare a acesteia, în ideea de a-și asigura protecția împotriva unei eventuale încercări de schimbare de regim inițiată de către Statele Unite. Lecțiile Iraq și Libia au fost învățate de conducerea nord-coreeană care, cel mai probabil, consideră că posesia unui arsenal nuclear este absolut necesară pentru propria supraviețuire. În acest context, declarațiile belicoase la adresa vecinilor din sud și a Statelor Unite, precum și exagerarea capabilitaților militare proprii pot fi considerate o formă de mimetism batesian care are ca scop să convingă SUA și Coreea de Sud să ia în considerare încetarea colaborării armate între ele și a exercițiilor militare comune pe care acestea le desfășoară frecvent și pe care Coreea de Nord le consideră repetiții pentru invazie, în schimbul renunțării la programul nuclear și încheierea unui tratat de pace care să finalizeze starea de război de 60 de ani dintre cele două entități statale ale peninsulei coreene.

---

Note:

1. campania de denigrare a Coreei de Nord este extrem de virulentă, fiind acuzată în permanență de către Statele Unite și aliații lor de grave încălcări ale drepturilor omului și sponsorizarea terorismului. Este de necontestat faptul că regimul autocratic de la Pyongyang, ca orice sistem totalitar, comite abuzuri asupra cetățenilor coreeni, de la îndoctrinarea agresivă cu cultul personalitații ”Marelui Conducător” și persecuția celor care critică deciziile conducerii politice, până la neglijarea deliberată a nivelului de trai al populației și redirecționarea preferențială a resurselor națiunii către armată, însă multe dintre acuzațiile aduse Coreei de Nord se bazează pe relatările unor dezertori care, pentru bani sau din dorința de a ieși în evidență, pur și simplu inventează povești senzaționale. În plus, conform relatărilor din presa internațională, se pare că o parte din refugiați, după ce dau piept cu realitățile capitalismului din Coreea de Sud, iau decizia de a face cale întoarsă. Există chiar cazul mai neobișnuit al unui refugiat care a furat un trauler dintr-un port sud-coreean, pentru a se întoarce acasă a patra oară. Acest caz aruncă o umbră de îndoială asupra afirmațiilor care susțin că cei care se reîntorc sunt executați sau încarcerați pe viață. Dintre acuzațiile mai puțin obișnuite care se aduc regimului de la Pyongyang, ar fi de menționat cea conform căreia acesta ar fi creat o serie de copii perfecte ale bancnotelor de 100 de dolari pe care le pune în circulație prin personalul său diplomatic. Dacă vreți să va amuzați pe tema asta, această acuzație este analizată aici.
2. ”incidentul Mingsaengdan” se referă la campania de epurare pe care comuniștii chinezi din Manciuria au declanșat-o în anii 1930 împotriva comuniștilor coreeni suspectați de a fi agenți ai Mingsaengdan, o organizație naționalistă, fondată de coreeni care aleseseră să colaboreze cu ocupantul japonez. Organizația susținea crearea unei zone autonome coreene pe teritoriul provinciei chineze Manciuria. La scurt timp după declanșare, operația de epurare a scăpat de sub control, degenerând într-o persecuție etnică anti-coreeană și mulți luptători de gherilă comuniști coreeni au căzut victime ale acesteia – estimările medii sunt undeva în jur de 1,000 de luptători și susținători comuniști coreeni. Însuși Kim Il Sung a fost aproape de a fi executat în cadrul acestei campanii de epurare scăpate de sub control. Bunele sale relații cu comuniștii chinezi l-au salvat de la moarte și chiar i-au permis să joace un rol important în detensionarea relațiilor între cele două organizații comuniste – chineză și coreeană, reușind prin contribuția sa personală să împiedice executarea unui număr semnificativ de comuniști coreeni. Aceștia nu vor uita acest lucru și vor deveni baza sa de susținători loiali.
3. excepție face perioada de început a ocupației sovietice, din august 1945 până la începutul anului 1946, când URSS a recurs la demontarea și relocarea pe teritoriul propriu a unor unități de producție, precum și la rechiziționarea unei părți a producției industriale sub formă de despăgubiri de război.
4. acest sistem de conducere este unul dintre motivele pentru care Coreea de Nord nu poate fi numită țară socialistă. Un alt motiv ar fi acela că mijloacele de producție au fost doar naționalizate nu și socializate, adică trecute în proprietatea colectivă a muncitorilor care le operează. După părerea mea, în situația actuală, Coreea de Nord se încadrează în categoria statelor muncitorești deformate – așa cum sunt ele definite de teoria politică troțkistă.
5. ar mai exista și o a treia variantă: cultivarea hidroponică, o metodă care asigură creșterea plantelor în afara solului, cu ajutorul unei soluții de nutrienți.

Surse principale:

1. Michael J.Seth – A concise history of modern Korea
2. Charles K. Armstrong – Tyranny of the weak: North Korea and the world 1950 – 1992
3. Jae-Jung Suh – Origins of North Korea’s Juche
4. Bruce Cumings – The Korean War

Despre colectivizare

Procesul de colectivizare a agriculturii implementat în perioada comunistă este una dintre acele inițiative intens demonizate în discursul public de după decembrie 1989. Pentru că îmi plac subiectele controversate, m-am gândit că ar fi o idee bună să arunc o privire în chestiunea asta. Așa că am început să sap un pic după surse, în ideea de a afla care au fost metodele de a implementa acest mod de producție și în ce măsură a avut succes, comparativ cu cel existent până la acel moment. De asemenea, am mai fost interesat de dificultațile întâmpinate pe parcursul implementării și care a fost modul în care acestea au fost depășite.

Din păcate, este foarte dificil să găsești informații care să conțină date concrete referitoare la acest subiect. Majoritatea surselor conțin judecăți a căror bază de argumentare nu este expusă, fiind considerată subînțeleasă sau formulări tendențioase care denotă abordarea neobiectivă a problemei în cauză. Dacă se consultă Wikipedia, cea mai accesibilă sursă de informare online, dai peste afirmații de tipul:

”Pe baza fenomenului de permanentă fărâmițare a micilor proprietăți de teren agricol și a crizei agriculturii din perioada războiului, liderii comuniști erau convinși că micile proprietăți agricole sunt inerent nerentabile, că sunt condamnate la înapoiere tehnologică și că nu se pot moderniza. De asemenea, ei considerau că soluția acestei probleme o constituie exploatarea agricolă pe suprafețe mari și că singura entitate capabilă să adune aceste proprietăți mari și să le administreze eficient este statul.”

Astfel, soluția exploatării agricole pe suprafețe mari, corectă din punct de vedere economic și validată în repetate rânduri de experiența practică, este prezentată ca fiind o fantasmă a liderilor comuniști, cu sugestia implicită de falsitate. Și exemplele similare pot continua.

Din fericire, există și lucrări care, din dorința de a-și susține în mod argumentat punctul de vedere anti-comunist, fac referire la surse primare, dând posibilitatea cititorului să treacă prin filtrul propriu concluziile pe care le desprind autorii lucrărilor respective. În această categorie se înscrie și cartea ”Peasants under siege” a autoarelor americane Gail Kligman și Katherine Verdery. Cartea abordează perioada de implementare propriu-zisă a colectivizării, de la începutul acestui proces, în anul 1949, până la finalizarea lui în anul 1962. Lucrarea este extrem de interesantă pentru că, deși nu se concentreaza decât în trecere pe aspectul economic al colectivizării, abordează în detaliu impactul acesteia asupra organizării țărănești tradiționale și studiază modul în care implementarea acesteia a influențat consolidarea Partidului Comunist Român. Cartea conține multe informații interesante legate de procedura de aplicare a colectivizării, oferind cititorului avizat destule motive de a pune la îndoială varianta promovată după decembrie 1989.

Pentru început, motivele pentru care s-a hotărât demararea procesului de colectivizare ar putea fi rezumate în felul urmator: după cel de-al doilea război mondial, România se afla într-o situație extrem de dezavantajoasă din punct de vedere al dezvoltării economice, fiind o țară cu populație majoritar rurală, care practica o agricultură de subzistență și cu un grad extrem redus de industrializare. Pentru țările aflate în această situație, pachetul de soluții de ieșire este relativ limitat pentru că industrializarea necesită, cel puțin în primă fază, tehnologii și know-how din exterior. Acestea, de regulă, nu sunt gratuite și trebuie achiziționate cu valută, obținută, de exemplu, din exporturi. Într-o țară predominant rurală, mărfurile care pot fi exportate sunt produsele agricole și/sau resursele naturale. În ambele cazuri, pentru a putea controla valuta obținută de pe urma importurilor, în vederea utilizării acesteia pentru creșterea bazei industriale, este necesar ca statul să controleze surplusurile din agricultură și/sau exploatarea resurselor naturale. În ceea ce privește producția agricolă, pentru a controla surplusurile, trebuie mai întai să le ai, lucru aproape imposibil de realizat în condițiile unei agriculturi de subzistență. Ca urmare, prima fază a procesului de modernizare constă în consolidarea terenurilor arabile în exploatări cu suprafețe mari care sunt compatibile cu obținerea unei productivități ridicate, prin utilizarea de mijloace de producție moderne, cu un preț de achiziție ridicat. Practic, aceasta consolidare este, dacă se poate numi așa, ”centralizare pe steroizi” în sensul că, în condițiile unei economii capitaliste, centralizarea terenurilor arabile în mâna câtorva trusturi agricole apare în mod natural, ca o consecință a concurenței dintre întreprinzătorii capitaliști. Cu alte cuvinte, dacă presupunem că fiecare mic producător este un întreprinzător capitalist, concurența dintre ei va conduce, mai devreme sau mai târziu, la eliminarea celor mai puțin competitivi și centralizarea posesiei pământului în mâna celor care reușesc să-l exploateze cu cea mai mare eficiență. Colectivizarea a fost o soluție de ardere a unor etape ale acestui proces, într-un mod controlat și care, la final, permite controlul de către stat a producției de bunuri agricole, în scopul direcționării surplusurilor catre export. În cazul României, pe lânga necesitatea creșterii gradului de industrializare, nu trebuie uitat faptul că statul trebuia să asigure și plata datoriei de război impusă țării noastre prin Tratatul de Pace de la Paris din anul 1947.

Pentru cei interesați de cifre, situația se prezintă în felul următor: din cei aproximativ 16 mil. de locuitori pe care România îi avea la momentul începerii colectivizării, aproximativ 12 mil. (75%) erau locuitori in mediul rural, unde se practica o agricultură de subzistență, pe suprafețe mici, fără mijloace mecanizate de exploatare. Împărțirea suprafețelor agricole, așa cum era ea la momentul respectiv, este prezentată în tabelul de mai jos, preluat din ”Peasants under siege”:

Suprafață lot (ha)	Pondere din nr. total de gospodării (%)	Pondere din suprafața totală cultivată (%)
0 – 5	75.0	35.8
0 – 1	18.6	2.1
1 – 3	33.5	14.4
3 – 5	22.9	19.3
5 – 10	17.1	24.2
10 – 20	5.5	13.3
20 – 50	1.7	7.9
50 – 100	0.4	4.2
> 100	0.4	14.6

Din tabel se poate vedea foarte bine caracterul de subzistență al agriculturii practicate în perioada premergătoare celui de-al doilea război mondial. Astfel, în cazul a aproximativ 92% din gospodării, surplusurile, dacă existau, erau vândute doar în scopul de a face rost de lichidități pentru taxe și impozite sau, eventual, dacă proprietarii aveau noroc și producția era suficientă, pentru a cumpăra pământ suplimentar. La final, rămâneau 8% din gospodării unde se practica o agricultură pentru profit, capabilă de a genera surplusuri. Deși numărul celor antrenați în acest tip de activitate era relativ mic, influența acestora asupra celorlalți membri ai societații rurale românești nu era deloc neglijabilă, după cum se va vedea din cele ce urmează în continuare.

Ca răspuns la constrângerile amintite mai sus, guvernul român a luat o serie de măsuri care să susțină demersul de industrializare și plata datoriei de război. În cadrul acestor măsuri se înscrie si transformarea modului de producție în agricultură. Procesul de colectivizare a fost derulat într-un ritm relativ lent, începând în anul 1949 și fiind finalizat în anul 1962, când aproximativ 93% din suprafața arabilă era centralizată sub forma Gospodăriilor Agricole Colective (GAC) și a Gospodăriilor Agricole de Stat (GAS). Pentru implementarea propriu-zisă, comuniștii români au luat în considerare două abordări, ambele bazate pe modelul utilizat pentru colectivizare de către URSS. Opțiunea a fost logică, în ideea de a se profita de pe urma experienței acestei țări și de a se preveni greșelile săvârșite de catre sovietici. Prima abordare, susținută de gruparea condusă de Gheorghiu-Dej, dorea o implementare rapidă, susținută, în timp ce o a doua grupare, reprezentată de Ana Pauker, susținea o implementare graduala, care să încerce, pe cât posibil, să obțină participarea consensuală a țăranimii la proiectul inițiat de partid. Ana Pauker participase la implementarea colectivizării în Uniunea Sovietică și fusese martoră la problemele întâmpinate, precum și la soluțiile, pe alocuri brutale, adoptate de către autorități. Cu intenția de a preveni o eventuală revoltă a țărănimii, ea propunea o implementare graduală, strict controlată de la centru, care să urmărească, pas cu pas, îndeplinirea obiectivului final. În general imaginea celei care a fost prima femeie ministru de externe din istoria României nu este una foarte bună în rândul publicului românesc, ea fiind supusă unei campanii intense de denigrare de către gruparea Gheorghiu-Dej. ”Peasants under siege” vine să remedieze, cel puțin parțial, acest lucru, arătând că atâta timp cât Pauker a fost la cârma colectivizării, viteza de implementare și abuzurile au scăzut pentru ca tendința să fie inversată odată cu epurarea ei din funcțiile de conducere ale partidului.

Ana Pauker – foto preluată via Wikipedia

”Cum puteți crede că acești oameni, care sunt gata să se omoare între ei pentru o bucată de pământ, oameni care plâng mai degrabă atunci când pierd niște vite decât atunci când pierd un copil, cum puteți crede că acești oameni își vor pune dintr-o dată laolalta animalele si pământul, că se vor putea despărți de vaci și de pământ?”

Ana Pauker – întrunire a Secției Agrare a C.C., 1951 – traducere din ”Peasants under siege”

Proiectul de colectivizare a agriculturii avea să aducă modificări profunde ale mediului rural, constituind un veritabil asalt asupra modului de viață în care majoritatea țărănimii înțelegea să-și trăiasca viața. Citatul de mai sus constituia un avertisment care, din păcate, va prefigura modul în care se va derula colectivizarea într-o bună parte dintre cazuri. Citind ”Peasants under siege” a lui Kligman si Verdery, precum și notele celor care au contribuit cu date și interviuri la această carte, am fost surprins să constat cât de diverse erau motivele pentru care o parte a țărănimii nu dorea să participe la ”colectivă”. De departe cel mai amuzant dintre acestea era mult-așteptata venire a americanilor, care trebuiau să apară dintr-un moment în altul, pentru a salva situația și a-i înlătura pe reprezentanții PCR de la putere. În mentalul rural colectiv, venirea americanilor căpătase proporții aproape mesianice. Lăsând americanii la o parte, majoritatea țăranilor avea doar o vagă idee asupra rațiunilor economice din spatele acestei decizii, rezistența manifestată fiind și o consecință a faptului că proiectul de colectivizare ataca atât singurul mod de viață pe care aceștia îl cunoscuseră vreodată, cât și modalitatea de organizare socială a satului tradițional românesc. Satul era unitatea de bază a organizării societății românești, fiind un ecosistem social relativ închis. Hotarele satului delimitau oamenii în ”noi” si ”ei”, persoanele străine de sat fiind privite cu un grad mare de circumspecție. Această situație se manifesta mai acut în cazul satelor izolate de deal și munte, în timp ce în cazul satelor de câmpie abordarea față de persoanele străine de localitate era ceva mai relaxată. Necesitatea protejării proprietății și a resurselor locale favoriza endogamia, bineînțeles în funcție de limitele impuse de mărimea fiecărui sat în parte. Posesia pământului era un factor determinant în stabilirea poziției sociale. Dacă aveai pământ și nu trebuia să muncești pentru alții erai mult mai bine poziționat decât un amărât fără pământ, care era nevoit să muncească pe moșiile boierilor sau ale țăranilor mai avuți. Ierarhia socială rurală era structurată, în mare, pe trei niveluri, cu nivelul superior ocupat de țăranii bogați care aveau mijloace de producție proprii și mai mult pământ decât puteau lucra singuri, nivelul intermediar ocupat de țăranii mijlocași care aveau pământ pe care îl munceau prin propriile forțe, suficient pentru a-i feri de nevoia de a presta muncă pe moșia altora, în timp ce nivelul inferior era ocupat de țăranii cu foarte puțin sau fără pământ, care erau nevoiți să lucreze pentru alții. Practic, aici se regăsesc, bineînțeles într-o stare embrionară și cu păstrarea proporțiilor legate de diferențele dintre ele, clasele dintr-o societate organizată conform modului de producție capitalist. Proprietatea privată este predominantă, însă producția de mărfuri, adică producția de bunuri dedicate exclusiv schimbului, fiind într-un stadiu incipient, atunci și organizarea socială care urmează relațiile de producție se afla în același punct. În plus, antagonismele de clasă în formare erau, în multe cazuri, mascate și atenuate de legăturile de rudenie, fie ea de sânge sau prin alianță. Țăranii cu avere dezvoltau adevărate rețele de rudenie rituală, servind drept nași de cununie sau de botez pentru mai multe familii de țărani mai puțin înstăriți, într-un sistem de tip clientelar. Dacă nașul avea nevoie de ajutor, pentru strânsul recoltei sau pentru obținerea de voturi – în cazul în care acesta candida la vreo funcție în administrația locală, putea mobiliza această rețea în folosul propriu. Cele două clase superioare ale ierarhiei rurale amintite mai sus aveau atașate o serie de atribute morale pozitive. Posesia pământului era totdeuna propagata în lumea satului ca fiind un exemplu de virtute, în timp ce țăranii săraci erau stigmatizați ca fiind leneși și bețivi, defecte care erau văzute ca fiind ereditare. Proprietatea asupra pământului, împreună cu relațiile de rudenie – de sânge sau rituală, facilita accesul la funcțiile administrative locale. De regula, primarul era ales din rândul familiilor mai bogate, cu o rețea clientalară mare, care putea fi utilizată pentru mobilizarea de voturi. Astfel, țăranii cu o situație materială bună erau noduri de putere locală, bine conectați în rețeaua socială. Suprafața de pământ controlată de către o anumită familie avea un rol important în aranjarea căsătoriilor, asigurând reproducerea peste generații a poziției sociale a familiei. Transferul de pământ era una dintre condițiile căsătoriei, fiicele primind pământ ca zestre, după care fii împărțeau între ei ce mai rămânea. De regulă, vârstnicii păstrau o parte din pământ pe care îl lăsau moștenire copiilor care aveau grijă de ei, asigurându-și pe această cale siguranța materială la bătrânețe. Dacă o familie în vârstă nu avea copii, putea face o înțelegere cu cineva care să îi îngrijească atunci când nu mai puteau munci, persoana respectivă primind în schimb pământul bătrânilor drept moștenire.

Cam așa arată situația socială în mediul rural, în perioada dinaintea începerii procesului de colectivizare. Din această scurtă prezentare, se poate observa faptul că probabilitatea apariției unor situații conflictuale era relativ ridicată. În momentul în care conducerea Partidul Comunist Român a decis să demareze colectivizarea, impresia mea este că aceștia nu realizau importanța posesiei pământului în ecosistemul social rural. În cazul unui număr semnificativ de țărani, nici cele mai bine fundamentate argumente economice nu reușeau să-i convingă să se înscrie la colectivă, dintr-un motiv relativ simplu. Acele argumente, cum ar fi cel care sublinia potențialul de creștere a producției agricole prin utilizarea mijloacelor de producție mecanizate și a tehnicilor agronomice moderne, nu însemnau nimic pentru ei pentru că surplusul generat nu le rămânea decât într-o mică măsură, grosul fiind preluat de către stat pentru plata datoriei de război, pentru export în vederea obținerii resurselor necesare pentru industrializare și, nu în ultimul rând, pentru hrănirea populației urbane în creștere. Scoaterea României din negura aproape medievală în care se găsea, urma să se facă în mare parte pe seama surplusurilor extrase de la țărani și, absolut previzibil, o mare parte a acestora era mai interesată de propria bunăstare, decât de plata datoriei de război și modernizarea țării. În special în cazul țăranilor înstăriți, colectivizarea va fi aproape imposibil de digerat benevol, cedarea pământului la colectivă însemnând pentru aceștia pierderea bazei materiale a statutului lor social, a autorității în propria familie și, nu în ultimul rând, diminuarea stimei de sine. Dacă inițiatorii campaniei ar fi reușit să vândă înscrierea la colectivă ca fiind un act de patriotism și de auto-sacrificiu pentru ridicarea țării, ceea ce, întâmplător, ar fi fost și adevărat, poate ar fi reușit să atingă o coardă sensibilă și să diminueze rezistența față de acest proiect. Din păcate, echipele de activiști de partid care aveau sarcina de a convinge oamenii să se asocieze în GAC-uri erau slab pregătite, neavând prea mult habar despre particularitățile grupului de oameni cărora li se adresau și, în multe cazuri, având dificultăți în a explica ce este și cum funcționează o GAC. Pentru a completa imaginea de ansamblu de dinainte de colectivizare, ar mai trebui spus că, începând cu anul 1946, a fost impusă obligativitatea predării către stat a unor cote din producția agricolă. Cotele erau calculate în funcție de mărimea lotului exploatat și de fertilitatea solului în zona în care se afla lotul respectiv. De obicei, subiectul impunerii cotelor se confundă cu colectivizarea propriu-zisă. Acest lucru este incorect pentru că, deși această impunere a ajutat procesul de colectivizare prin măsura de a le reducere pentru cei care se înscriau în GAC-uri, acestea au fost impuse ca o soluție temporară pentru o serie de probleme – nevoia de a asigura alimentația populației urbane, plata despăgubirilor de război, secetă, foamete – care s-au manifestat acut în perioada imediat urmatoare celui de-al doilea război mondial. Cotele nu erau o invenție a noii conduceri, această politică fiind utilizată începând cu anul 1939, ca o extensie a politicii de export de produse agricole către Germania nazistă. În discursul de după 1989, impunerea cotelor agricole este blamată ca o masură abuzivă, al cărei singur scop era spolierea țărănimii. Această abordare simplistă este greșită și nu ține seama de constrângerile externe și interne la care era supusă conducerea României. Adevărul e ceva mai nuanțat, în sensul că s-a avut în vedere utilizarea ei în scopul reprimării tăranilor mai bogați, însă s-a avut grijă ca, în același timp, valorile să fie unele realiste pentru țăranii mai săraci și pentru cei mijlocași. Ca fapt divers, referitor la mărimea cotelor agricole, există în ”Peasants under siege” un tabel, valabil pentru anul 1950, care oferă informații asupra acestor valori. Astfel, pentru o suprafață de 5 ha, care se încadrează în categoria a 75% din gospodăriile țărănești, cotele combinate din zona l de fertilitate (grâu, porumb, orz, ovăz, semințe de floarea soarelui, mazăre, fasole, linte) nu depășeau 250 kg/ha. Pentru a vedea dacă această valoare era mare sau mică, trebuie luată în considerare producția la hectar din acei ani. Pentru producția de cereale valorile se pot găsi, deși cu o oarecare greutate, dar după câteva zeci de minute de căutare on-line, aflăm că, în medie în România, productivitatea era de aproximativ 1 tonă de cereale/ha. Valorile cotelor au fost impuse în funcție de suprafața cultivată în ideea de a stimula creșterea producției la hectar. Raționamentul era că un chiabur care deținea o suprafață mare de teren, va fi forțat să mărească eficiența procesului de producție, asigurând astfel atât predarea cotelor cât și conservarea surplusului agricol care îi rămânea după recoltare. Această logică lua în considerare potențialul ridicat de îmbunătățire pe care îl avea, în acea perioadă, agricultura românească. Procedura de colectare a cotelor a fost desființată în anul 1957, moment în care GAC-urile și GAS-urile începuseră să genereze o proporție semnificativă din producția agricolă națională (1).

Cam atât despre rațiunile din spatele alegerii colectivizării ca soluție de organizare a producției agricole și despre condițiile care precedau implementarea acesteia. Mai departe despre metode. În primă fază s-a căutat expunerea diferențelor de clasă între categoriile de țărani amintite mai sus. Astfel, termenul de chiabur a fost folosit pentru a desemna așa-numita burghezie rurală, care includea atât țăranii înstăriți, cât și persoanele care aveau puțin pământ dar care exploatau mâna de lucru salarizată. Pe scurt, criteriile pentru a fi considerat chiabur erau următoarele: exploatarea muncii salariale pe o perioadă de 30 de zile sau mai mare, deținerea de mijloace de producție mecanizate, deținerea a mai mult de 10 ha de teren agricol (limita putea fi crescută pentru zonele cu fertilitatea solului redusă) și obținerea regulată de venituri dintr-o activitate comercială. Desemnarea chiaburilor era făcută la nivel local și exista posibilitatea de a fi contestată de către cel vizat. Această opțiune a fost prevăzută pentru a proteja țăranii săraci și mijlocași de o eventuală includere abuzivă pe listele de chiaburi și cartea lui Kligman și Verdery vine cu exemple de persoane care, în urma contestațiilor depuse la forurile superioare ale partidului, au obținut ștergerea numelor lor de pe aceste liste. În principiu, se încerca cooptarea țăranilor săraci și mijlocași, concomitent cu marginalizarea și îngrădirea puterii economice și a influenței locale a chiaburilor. Această influență nu era deloc de neglijat și a reprezentat o problemă cu care autoritățile s-au confruntat în mod constant pe tot parcursul procesului de colectivizare, în special atunci când cel care era desemnat ca fiind chiabur intra în categoria țăranilor înstăriți, bine conectat în rețeaua socială locală. Acest lucru se poate vedea din relatările în care zeci de familii refuzau să se înscrie la colectivă, doar pentru că X sau Y nu se înscriseseră. Deși acest lucru poate fi considerat ca o simplă scuză, folosită de cei în cauză pentru a-și motiva refuzul înscrierii, e important de completat că, imediat ce X sau Y se înscriau, automat veneau după ei și familiile din sfera de influență socială a acestora. Odată ce activiștii de partid au înțeles rolul pe care țăranii înstăriți îl aveau în cadrul comunității, au început să își concentreze eforturile de convingere asupra lor. În cazurile în care activiștii au fost buni negociatori și au reușit cooptarea lor, bineînțeles contra unor avantaje care s-au stabilit la nivel local, lucrurile au decurs relativ bine. În cazurile în care compromisul a fost imposibil, deseori colectivizarea a putut fi finalizată doar în mod forțat. În categoria chiaburilor mai puteau intra și alți membri ai burgheziei rurale (cârciumari, comercianți locali), însă aceștia, nefiind posesori de pământ – baza materială a unei poziții sociale privilegiate în mediul rural românesc, influența lor nu era semnificativă. Rezistența la colectivizare ocupă un loc central în discursul post-decembrist, ignorându-se faptul că acest lucru nu a fost universal valabil, existând un procent semnificativ de țărani care au văzut în acest demers o șansă de a schimba relațiile sociale opresive de până atunci. Printre primii înscriși în colective au fost țăranii săraci, precum și cei cu foarte puțin pământ, care aveau cel mai mult de câștigat din noua organizare a agriculturii. Aceștia au fost supuși unei campanii de ridiculizare de către consătenii lor mai înstăriți, fiind numiți leneși, bețivi, țigani (rasismul nu e o chestie nouă) și așa mai departe. Mai mult, un motiv des invocat de către țăranii înstăriți pentru a nu se înscrie în GAC era acela că nu doreau să se asocieze cu sărăntocii. Ca exemplu de ridiculizare gratuită, avem cazul unui țăran sărac din Dobrosloveni care s-a înscris la colectivă și după recoltare a primit mai multe cereale decât putea depozita în hambarul propriu. Bucuros, omul și-a cumpărat un aparat de radio și a dat o petrecere la care și-a invitat și prietenii în fața cărora a lansat o afirmație de genul: ”Pupa-i-aș tălpile lui de colectiv, că ne-a făcut oameni!”. Acest episod a fost suficient pentru catalogarea lui drept necioplit și prost-crescut de către populația de ”bonton” a satului, care a găsit de cuviință să-l arate cu degetul ca exemplu negativ de comportament. Acest tip de abordare elitistă și disprețuitoare la adresa unei familii sărace care își depășise condiția umilă prin muncă, arată ca mediul rural românesc era departe de imaginea idilică pe care o prezintă oponenții colectivizării, fiind mai aproape de imaginea puțin măgulitoare prezentată de Liviu Rebreanu în ”Ion”. Diferențele de clasă nu au fost inventate de reprezentanții PCR, aceștia nu au făcut decât să le expună în toată ”splendoarea” lor. Exemplul de mai sus e cu atât mai grăitor cu cât, cel puțin la nivel declarativ, în mediul rural munca era promovată ca o virtute.

Demersul de colectivizare a presupus și o vastă campanie de informare asupra rațiunilor economice din spatele acestuia. Din păcate, cel puțin în primă fază, partidul nu dispunea de cadre bine pregătite care să poată expune țăranilor într-un mod convingător argumentele în favoarea înscrierii. Deseori cadrele de partid se aflau între ciocan și nicovală, între presiunile puse asupra lor pe linie ierarhică și rezistența încăpățânată a țăranilor, care uneori putea lua și forme contondente. Din dorința de afirmare și pentru a-și ascunde propria incompetență, echipele însărcinate cu promovarea colectivizării în rândul țărănimii au recurs și la metode violente pentru a-și atinge obiectivele. Credibilitatea echipelor de activiști era relativ redusă în rândul locuitorilor din mediul rural pentru că erau persoane venite din exterior, care nu cunoșteau obiceiurile și legăturile din interiorul comunității locale și, în plus, nici nu aveau vârsta potrivită pentru a impune respect. În multe cazuri bătălia era deja pierdută înainte ca activiștii să deschidă gura. Peste aceste aspecte, dacă adăugăm și slaba pregătire în ceea ce privește noțiunile de economie și agronomie necesare în această situație, obținem ingredientele unui eșec de promovare. Din acest punct de vedere, lucrurile aveau să fie parțial corectate, prin includerea ulterioară în cadrul echipelor a țăranilor de vârsta mijlocie, care veneau din GAC-uri de succes precum și a inginerilor agronomi. De remarcat că, în ciuda tuturor argumentelor aduse, o parte a țăranilor nu s-a lăsat convinsă cu niciun chip. În această categorie se înscriau și cei care fuseseră pe front în al doilea război mondial și susțineau că văzuseră la fața locului dezavantajele colhozurilor. Îmi este neclar în ce măsură aceștia fuseseră în poziția de a face o evaluare obiectivă. Ei se aflau pe teritoriul Uniunii Sovietice sub formă de trupe de ocupație și colhozurile cu care intraseră în contact, cel mai probabil, funcționau în condiții de război în care producția era aproape complet confiscată în folosul trupelor ocupatoare naziste și a aliaților lor. Fiind folosiți ca sclavi, e de așteptat ca țăranii ruși întâlniți să se afle într-o stare deplorabilă.

Deși discursul anti-comunist promovează ideea conform căreia colectivizarea a fost un marș forțat de la un capăt la altul, în realitate în prima parte a implementării acesteia, violența a fost practic extrem de redusă, dacă nu inexistentă. Acest lucru se vede inclusiv din declarațiile foștilor membri de colectivă. Cei care s-au înscris la început și au beneficiat de diverse recompense și înlesniri au amintiri pozitive legate de Gospodăriile Agricole Colective, radical diferite de cele ale celor care s-au înscris mai târziu, pentru că nu mai aveau de ales. Acolo unde s-au mobilizat resurse (mijloace de producție moderne, infrastructură, etc.), cum a fost cazul GAC-urilor din primul val care erau planificate a servi drept exemplu pentru cele din valurile următoare, rezultatele au fost bune și s-au apropiat de predicțiile teoretice ale acestui mod de organizare a producției. În ”Peasants under siege” sunt abordate cazurile a două asemenea GAC-uri, una din Sântana, jud. Sibiu și una din Pechea, jud. Galați. Colectivizarea a fost un proces fluid, derulat în mai multe etape, în funcție de obiectivele impuse de conducerea centrală și de rezistența întâlnită pe teren. Când se dorea grăbirea procesului, se mărea gradul de delegare a controlului către cadrele locale. În momentul în care acestea dădeau dovadă de exces de zel și numărul petițiilor care reclamau abuzurile lor către forurile superioare ale partidului creștea, conducerea centrală intervenea, reluând controlul asupra activității. Cadrele locale puteau influența într-o măsură semnificativă colectivizarea, după cum se poate vedea în cazul GAC din Sântana, unde președintele gospodăriei a reușit să reziste cu succes inițiativei de deportare a locuitorilor de etnie germană din localitate, motivând că ei sunt necesari pentru succesul GAC-ului model în curs de formare.

Colectivizarea agriculturii a fost declarată încheiată în anul 1962, finalizându-se astfel un proces care a durat circa 12 ani, timp în care mediul rural a fost transformat radical. Prin noua formă de organizare a producției agricole, conducerea statului a reușit să obțină, cu prețul alienării unei bune părți a țărănimii, surplusurile necesare pentru îndeplinirea obiectivelor menționate la începutul articolului – plata datoriei de război, asigurarea alimentației populației urbane și industrializarea, precum și controlul asupra modului de utilizare a acestor surplusuri. În urma colectivizării au rezultat două tipuri de unități de producție agricolă, așa-numitele Gospodării Agricole Colective (GAC) și Gospodării Agricole de Stat (GAS). În GAC terenul agricol era lucrat de membrii colectivului care erau plătiți proporțional cu numărul de ore lucrate, în produse agricole și bani. Pământul era proprietatea comună a membrilor colectivului și pentru a avea acces la mijloace de producție mecanizate trebuiau încheiate contracte cu așa-numitele Stații de Mașini Agricole. Membrilor colectivului li se mai repartizau și parcele de pământ pe care le puteau exploata individual. În cazul GAS terenul agricol era proprietatea statului și era lucrat folosind forță de muncă salarizată. GAS-urile aveau propriile parcuri de mijloace tehnice de producție fiind unități de producție autonome. Conform anuarelor statistice ale fostei Republici Socialiste România, se poate observa că producția cerealelor era delegată exclusiv către GAC și GAS, în timp ce producția de legume și fructe era împărțită între producția privată și cea colectivă sau de stat. Odată procesul de colectivizare încheiat, se observă că interesul țăranilor pentru lucrul la colectivă a înregistrat variații într-o plajă destul de mare, mergând de la o bună implicare în cazul GAC-urilor model, până la absenteism cronic în situațiile în care înscrierea se făcuse în principal prin utilizarea de constrângeri. În cazul din urmă, când țăranii unei anumite GAC alegeau să se concentreze mai mult pe exploatarea parcelelor proprii sau să migreze în mediul urban, deficitul de forță de muncă era rezolvat prin utilizarea de forță de muncă migratoare salarizată, cu generare de costuri suplimentare pentru GAC. Deseori, această situație reprezenta o șansă pentru țăranii săraci din zone cu fertilitate a solului mai redusă de a obține câștiguri mai mari decât ar fi putut să o facă ramânând în localitățile de origine. În ”Peasants under siege” este dat ca exemplu cazul muncitorilor agricoli din Ieud care lucrau în alte județe, obținând câștiguri de câteva ori mai mari decât în localitatea de baștină, în timp ce deficitul de forță de muncă care era astfel creat în această localitate era redus cu ajutorul țăranilor din zonele montane, improprii pentru agricultură. În ciuda problemelor numeroase, productivitatea agriculturii în perioada post colectivizare a urmat o tendință ascendentă, ajutată de îmbunătățirea condițiilor de exploatare și de extinderea procentului de suprafețe irigate – undeva în jurul a 3 mil. de ha în 1989. Astfel, de exemplu, producția la hectar pentru grâu și secară a plecat de la nivelul de 1.2 tone/ha în anul 1960, pentru a ajunge în zona de 2.4 tone/ha în anul 1989. Pentru informații detaliate asupra evoluției producției agricole și industriale se pot consulta anuarele statistice disponibile în format electronic aici.

Începând cu anii ‘80 întreaga economie avea să fie supusă unei presiuni enorme ca urmare a deciziei conducerii țării de a grăbi achitarea integrală a datoriei externe. În acest scop s-a optat pentru impunerea unei austerități grele care avea scopul de a limita consumul intern, permițându-se astfel redirecționarea unui procent covârșitor al producției economice către export. De cele mai multe ori, când se discută despre lipsurile îndurate de către poporul român în acei ani, situația este prezentată ca un eșec al economiei RSR, omițându-se faptul ca acele lipsuri au fost de natură indusă. Ca o curiozitate, la 26 de ani după 1989, agricultura româneasca produce aproximativ aceeași cantitate de grâu, aceeași cantitate de cartofi, mai puțină carne de vită, de porc și de oaie, suprafața cultivată a scăzut drastic, cea irigată la fel, dar totuși nimeni nu deplânge eșecul agriculturii capitaliste. Revenind la momentul martie 1989, după zece ani de sacrificii, ultima tranșă a datoriei externe a fost plătită cu prețul creării condițiilor de răsturnare violentă a guvernării comuniste. Din păcate, conducerea de partid și de stat devenise periculos de detașată de situația reală din țară și această greșeală de evaluare va fi plătită cu viața de Nicolae Ceaușescu și de soția sa. La final, când se trage linie, lucrul cel mai trist este că toată munca a fost cam degeaba. În loc să se profite de baza economică pusă pe picioare cu atâtea sacrificii, s-a demarat un proces de distrugere sistematică a acesteia, în timp ce muncitorii și țăranii care trebuiau să își apere unitățile de producție construite cu mari eforturi și-au asumat cu entuziasm rolul de spectatori pasivi ai acestui act (2).

---

Note:

1. de-a lungul întregii perioade de timp în care cotele au fost în vigoare, autoritățile române s-au confruntat cu tot felul de încercări de sustragere de la plata cotelor obligatorii. Printre stratagemele abordate de către țăranii care aveau impuse valori mai mari se pot aminti: ascunderea recoltei pe la rudele de sânge sau rituale, vânzarea pe piață a unei părți a recoltei, urmată de plata amenzii pentru nepredarea cotelor sau de invocarea unei recolte proaste, ca motiv pentru neplata cotelor.
2. deși această atitudine a fost predominantă, ea nu a fost universală. Au existat și cazuri în care comunitațile au realizat potențialul productiv al cooperativelor formate în perioada comunistă. Un astfel de exemplu este Combinatul Agroindustrial Curtici, care reprezintă un model de integrare a producției vegetale, creșterii animalelor și rețelei de distribuție într-un lanț complet. Aici se găsește un articol care prezintă pe scurt povestea acestei întreprinderi.

Doi ani de la inceputul conflictului din Ucraina

Pe 21 noiembrie Ucraina a „aniversat” doi ani de la inceputul protestelor  din Piata Independentei din Kiev. Aceasta serie de proteste, cunoscute sub denumirea colectiva de „Euromaidan” au degenerat, in mai putin de 1 an, intr-un razboi civil in toata regula, aflat la momentul de fata in stadiul de armistitiu fragil. Punctul de plecare al acestor proteste a fost suspendarea de catre guvernul Ucrainei condus de Mikola Azarov a Acordului de Asociere a acestei tari cu Uniunea Europeana, in favoarea unor legaturi economice mai stranse cu Federatia Rusa. Ulterior, spectrul revendicarilor protestatarilor a fost largit sa includa si demiterea presedintelui Viktor Ianukovici si a guvernului in functiune. La acel moment, impresia mea initiala a fost ca protestele nu aveau prea mari sanse de a obtine ceva si nu le-am acordat prea mare atentie. Pragmatic vorbind, gradul de interconectare a economiilor uncraineana si rusa, precum si dependenta economica si energetica fata de Federatia Rusa, indreptateau intr-o buna masura decizia de respingere a Acordului de Asociere cu Uniunea Europeana. Insa, incepand cu sfarsitul lunii noiembrie 2013, protestele au inceput sa ia o turnura violenta si lucrurile au inceput sa devina mai interesante. Sunt aproape sigur ca „interesant” nu e tocmai cuvantul pe care l-ar folosi un ucrainean care ar fi intrebat ce crede despre acele evenimente, dar, pentru un observator extern, neimplicat, interesat de modul de derulare si de tehnica unei schimbari de regim, evenimentele din noiembrie 2013 – aprilie 2014 au oferit un prilej rar de a observa acest intreg proces in timp real.

Treptat, au inceput sa apara din ce in ce mai multe informatii care indicau ca ceea ce se intampla in Ucraina nu era nici pe de parte o revolutie in beneficiul poporului ucrainian ci o lovitura de stat initiata de catre Statele Unite care folosea grupari de extrema dreapta locale, gen Pravy Sektor si Svoboda, pe post de trupe de soc. In seria asta de indicii se incadreaza celebra inregistrare „Fuck the EU” a convorbirii telefonice dintre Victoria Nuland, asistent al Secretarului de Stat al Statelor Unite, avand in competenta sa Europa si Eurasia si Geoffrey Pyatt, ambasadorul Statelor Unite in Ucraina. In timp ce majoritatea autorilor din mass-media s-a concentrat pe expresia cu care dna. Nuland a ales sa caracterizeze relatia de colaborare cu UE pentru rezolvarea crizei ucraininene, foarte putini au discutat continutul convorbirii. De departe, acesta era mult mai interesant. Practic, cei doi oameni de stat americani decideau cine va conduce guvernul ucrainian dupa schimbarea de regim care se prefigura. Klitchko era considerat ca insuficient pregatit pentru guvernare, cel ales pentru a conduce noul guvern ucrainian fiind nimeni altul decat Arseniy Iatseniuk. „Yats”, dupa cum l-a alintat cu afectiune dna. Nuland pe parcursul convorbirii. Ca fapt divers, cu ocazia Conferintei Fundatiei SUA – Ucraina, din 13 decembrie 2013, ea a declarat ca SUA a investit, din 1991 pana in prezent, circa 5 miliarde de dolari in efortul de „democratizare” a Ucrainei. Eu as fi dispus sa pariez ca acest efort de „democratizare” a constat in finantarea de ONG-uri care sa deruleze diverse programe de promovare a agendei americane pe teritoriul acestei tari, concomitent cu crearea unui sentiment anti-rusesc in randul opiniei publice. Probabil ca, la un moment dat, vazand ca schimbarea de regim pe cale electorala intarzie, in ciuda sumelor mari cheltuite in vederea realizarii acestui obiectiv, SUA a decis sa lase la o parte morcovul si sa incerce si batul, demarand procesul de schimbare fortata a conducerii ucrainene.

Au fost facute eforturi mediatice intense pentru a justifica in fata opiniei publice internationale lovitura de stat in pregatire si ar merita amintit videoclipul „I am a Ukrainian”, realizat in limba engleza si lansat pe You Tube in februarie 2014. In acest film, devenit viral intr-o perioada relativ scurta de timp, o tanara ucraineanca, cu un aspect fizic placut si cu un accent adorabil, sustinea faptul ca revolta este una autentica si ca are sustinerea poporului ucrainian. Ulterior, a iesit la iveala ca videoclipul era un efort de PR menit sa ascunda faptul ca revolta din Piata Independentei a fost o coregrafie bine pusa la punct.

Yulia Marushevska, protagonista clipului „I am an Ukrainian”

Doi ani mai tarziu, protagonista filmului, Yulia Marushevska, a fost numita intr-un post al noii administratii locale a regiunii Odessa, aflata la momentul actual sub conducerea lui Mikhail Saakashvili, fostul presedinte al Georgiei.

Pe parcursul derularii procesului schimbarii de regim, daca protestele non-violente nu sunt suficiente pentru atingerea obiectivului propus, se impune escaladarea situatiei si trecerea la pasul urmator. In acest moment ONG-urile nu mai sunt de folos pentru ca, de regula, lupta armata este in afara competentei lor. Aceste organizatii sunt utile in actiuni de influentare a opiniei publice pentru promovarea unei anumite persoane sau a unui anumit tip de legislatie, pentru declansarea de proteste si, in general, pentru toata gama de actiuni care pot fi deghizate sub umbrela „actiuni ale societatii civile”. Cand e nevoie de a forta un pic lucrurile, sunt necesare grupuri de o cu totul alta natura. In cazul Ucrainei, acest rol a fost preluat de organizatiile de extrema dreapta Svoboda si Pravy Sektor.

Nazisti ucraineni in toata splendoarea lor. Genul de baieti cu care poti purta o conversatie civilizata, bazata pe respect reciproc si cu un limbaj politicos

Implicarea neo-nazistilor, departe de a fi o obsesie propagandistica ruseasca, a fost un element real, indispensabil pentru reusita actiunii de schimbare de regim. Acest lucru nu a putut fi trecut cu vederea nici macar de mass-media mainstream care, cam cu jumatate de gura, a relatat despre acest fenomen:

Svoboda began life in the mid-90s as the Social-National Party (a name deliberately redolent of the National Socialist Party, better known as Nazis), with its logo the fascist Wolfsangel. In 2004, the party gave itself an unobjectionable new name (Svoboda means „Freedom”) and canned the Nazi imagery, and in the subsequent decade has seen its star swiftly rise.

Asa aflam ca Svoboda este, in esenta, o organizatie cu ideologie nazista care a trecut printr-un asa numit proces de „rebranding” pentru a deveni mai digerabila pentru publicul larg. Gruparea Pravy Sektor nu este nici ea vreun cenaclu literar:

The Right Sector is a confederation of several right and far-right organizations and groups such as “Patriots of Ukraine,” the Social-National Assembly, Stepan Bandera’s All-Ukrainian Association “Trident,” Kyiv Organization’s “White Hummer,” and the UNA-UNSO. The Right Sector trumpets the ideology of Ukrainian nationalism, which reaches its zenith in the Ukrainian Insurgent Army, which in its heyday was lead by Bandera.

Canalul TV britanic BBC, care nu poate fi suspectat de simpatii pro-ruse, a dedicat o emisiune rolului esential pe care l-au avut gruparile de extrema dreapta in debarcarea conducerii tarii.

Efortul de debarcare a lui Ianukovici a fost ajutat si de participarea unei parti a oligarhilor ucraineni, care si-au mobilizat in acest scop vastele lor resurse financiare si retelele de mijloace de comunicare in masa pe care le controleaza. Primul pe aceasta lista este nimeni altul decat Petro Poroshenko, actualul presedinte al Ucrainei, care si-a declarat inca de la inceput sustinerea pentru revendicarile Euromaidanului. Poroshenko, supranumit „regele ciocolatei” este un oligarh tipic, exponent al noii aristocratii aparute dupa dezintegrarea Uniunii Sovietice, unul dintre castigatorii privatizarilor intreprinderilor de stat din anii ’90. La momentul desfasurarii protestelor, acesta avea o avere estimata la 1.3 miliarde de dolari, era proprietarul canalului TV Kanal 5, al concernului „Roshen” – cel mai mare producator de dulciuri al Ucrainei si unul dintre cei mai mari din Europa de Est, al santierului naval „Leninska Kuznya” si a altor afaceri din sectoarele imobiliar, asigurarilor si bancar. Departe de a fi un neimplicat, Poroshenko a detinut in timpul mandatului presedintelui Iushcenko functia de Secretar al Consiliului National pentru Aparare si Siguranta Nationala – de unde a fost demis in urma unor acuzatii de coruptie, precum si pe cea de Ministru al Comertului si Economiei in timpul mandatului lui Ianukovici. Acesta este si pozitia pe care se gasea in momentul inceperii protestelor, cand a decis sa se intoarca cu 180 de grade si sa puna umarul la schimbarea de regim care tocmai incepea sa se desfasoare. Dupa propriile declaratii, intr-un interviu publicat in Washington Post, actualul presedinte al Ucrainei tine sa sublinieze rolul important pe care l-a avut canalul de televiziune controlat de el in amplificarea protestului care, initial, nu a reusit sa atraga un numar semnificativ de participanti:

„From the beginning, I was one of the organizers of the Maidan. My television channel — Channel 5 — played a tremendously important role. … At that time, Channel 5 started to broadcast, there were just 2,000 people on the Maidan. But during the night, people went by foot — seven, eight, nine, 10 kilometers — understanding this is a fight for Ukrainian freedom and democracy. In four hours, almost 30,000 people were there.”

Un alt oligarh care a pus umarul la schimbarea de regim este Igor Kolomoisky, fondatorul si presedintele consiliului director al Privat Bank, cea mai mare banca ucraineana si fericitul posesor al unei averi estimata la aproximativ 1.36 miliarde dolari. Ca orice oligarh care se respecta Kolomoisky detine trustul media „1+1 Media Group” si, in plus, prin intermediul grupului Privat Bank si a unei firme de „asset management”, detine controlul asupra unor companii aeriene regionale. Aflat in conflict cu Viktor Ianukovici si grupul sau de oligarhi, Kolomoisky nu a ezitat sa se alature operatiunii de debarcare a presedintelui si, dupa schimbarea conducerii tarii, a reusit sa obtina numirea in postul de guvernator al regiunii Dnepropetrovsk.

Pe data de 21 februarie 2014, la insistentele Uniunii Europene si cu implicarea ministrilor de externe ai Frantei, Germaniei si Poloniei, a fost facuta o ultima incercare de a rezolva criza pe cale amiabila, prin semnarea unui acord prin care, in esenta, Ianukovici accepta cererile opozitiei, reprezentata la negocieri de Vitali Klitchko (UDAR), Arseniy Iatseniuk (Batkivshchyna) si Oleg Tyahnybok (Svoboda). Acordul semnat stipula inclusiv alegeri anticipate, care ar fi urmat sa fie organizate nu mai tarziu de decembrie 2014. Acordul a fost denuntat pe loc de catre liderii de extrema dreapta Dmitro Yarosh si Andrei Parubyi din cauza ca nu prevedea demiterea lui Ianukovici, interzicerea Partidului Regiunilor si a Partidului Comunist sau arestarea imediata a ministrului de interne al Ucrainei. De aici totul a inceput sa mearga extrem de prost pentru presedintele ucrainean. Pe fondul impuscaturilor din ziua precedenta si a denuntarii acordului de catre liderii nationalisti radicali ai miscarii, acesta a ramas fara suportul grupului sau de sustinatori, care au inteles ca nu mai are rost sa ramana pe o corabie care se scufunda.

To betray on time is not to betray, but to foresee.

In plus, se pare ca trupele care aveau sarcina de a apara sediile institutiilor statului, au fost avertizate ca urmeaza declansarea unei insurectii armate si ca se intentioneaza criminalizarea actiunilor lor de pe parcursul miscarii de protest. Asta in ciuda faptului ca focurile de arma trase in ziua precedenta au lovit atat protestatarii, cat si fortele de ordine. Drept urmare, nici nu se uscase bine cerneala pe acordul semnat sub medierea Uniunii Europene, ca Berkut si celelalte trupe de mentinere a ordinii s-au retras si au fost evacuate din oras cu ajutorul unora dintre membrii opozitiei. Probabil ca le-a fost oferita o alegere de tipul renuntati si plecati intregi sau ramaneti si riscati sa fiti lichidati. Sau ceva asemanator. Fara sustinerea grupului propriu de interese si a fortelor de ordine, Ianukovici a inteles ca ar cam fi timpul sa o stearga, ceea ce a si facut in seara zilei de vineri, 21 februarie 2014.

The violence that convulsed Kiev in the days before Mr. Yanukovych’s departure came to an abrupt halt as soon as he left. Early on the morning of Saturday, Feb. 22, protesters, amazed to find streets empty of the police, took control of the presidential administration building, Mr. Yanukovych’s residence and other previously impregnable buildings by simply walking up to and through their front gates.

 Paragraful de mai sus marcheaza scena finala a debarcarii fortate a presedintelui Viktor Ianukovici. Departe de a fi o revolta populara, evenimentele care au condus la acest rezultat au fost, dupa toate aparentele, o lovitura de stat care a avut, in principal, trei categorii de participanti, fiecare avand cate ceva de castigat din aceasta manevra. In primul rand Statele Unite scot Ucraina de pe orbita ruseasca, obtin o noua posibila locatie pentru amplasarea unui scut anti-racheta si torpileaza proiectul unei zone economice comune de la Lisabona la Vladivostok care parea ca se prefigureaza la un moment dat. Proiectul asta al zonei economice comune implica si un asa-numit „nou drum al matasii” care urma sa lege zonele industriale ale Chinei cu Europa de Vest printr-o magistrala integrata de cale ferata, rutiera si trasee de fibra optica. Cu Polonia si Ucraina aflate acum ferm in tabara anti-ruseasca, acest proiect, dupa parerea mea, nu se mai poate implementa. Cel putin nu in forma prezentata in sursa mentionata mai sus. In al doilea rand, oligarhii ucraineni care au pus umarul la schimbarea de regim, isi impart intre ei prada luata de la oligarhii perdanti si, in al treilea rand, reprezentantii gruparilor de extrema dreapta pun mana pe posturi de guvernare care permit accesul la resursele financiare ale statului, le ofera ocazia de a-si elimina adversarii politici si de a-si implementa politicile xenofobe.

Din toata tevatura asta, perdantii sunt cei care nu apartin grupurilor mai sus mentionate, adica majoritatea poporului ucrainean. Federatia Rusa, in disperare de cauza, vrand sa mai salveze ce se poate, a declansat operatiunea de ocupare a Peninsulei Crimea, urmata de referendumul prin care locuitorii peninsulei si-au dat acordul de a face parte din Federatia Rusa. Probabil ca factorii de decizie rusi au avut un cosmar in care se facea ca Ucraina rezilia contractul de inchiriere al bazei navale de la Sevastopol, care este transformata ulterior in baza navala NATO. In plus, ciocnirile violente care au avut loc in Kiev si venirea la putere a unor indivizi cu simpatii naziste, care s-au lansat imediat in declaratii anti-rusesti, a starnit o reactie adversa in zonele rusofone din estul si sud-estul tarii. Aceasta reactie s-a cristalizat si a dat nastere asa-numitei miscari Anti-Maidan. Noul guvern ucrainean, in loc sa deschida dialogul cu locuitorii zonelor rusofone, i-a desemnat drept teroristi si a declansat imediat o operatiune militara impotriva lor. La vremea respectiva, citind cateva articole, de genul astuia, care relatau refuzul armatei regulate ucrainene de a trage in protestatarii din estul tarii, am avut o mica speranta ca razboiul civil poate fi evitat.

Luptatoare a batalionului de voluntari Aidar care pozeaza in fata unui microbuz cu simbolistica nazista. Pentru necunoscatori, „88” este prescurtarea numerica a sloganului „Heil Hitler”, litera H fiind a opta litera a alfabetului. Mai multe detalii aici

Speranta asta nu a durat mult, pentru ca oligarhii care au fost propulsati pe pozitii de forta de evenimentele din februarie 2014 au format batalioane de voluntari, populate cu elemente din partidele de extrema dreapta. Scopul acestor formatiuni paramilitare a fost acela de a initia asa-numite „operatiuni punitive” impotriva cetatenilor ucraineni de etnie rusa. Numai Igor Kolomoisky, de exemplu, a finantat nu mai putin de sase astfel de grupari (Dnipro, Donbas, Dnepr-1,Dnepr-2, Aidar, Azov). Din acest punct, evolutia catre razboiul civil a fost inevitabila. In locul schimbarii si bunastarii promise de liderii Euromaidan, Ucraina s-a pricopsit cu alti oligarhi, un razboi civil, o situatie economica dezastruoasa si cu pierderi teritoriale. „Revolutia demnitatii” pare sa fi fost un succes absolut.

Munca abstracta si concreta

Zilele trecute mi-am zis ca ar fi timpul sa introduc in continutul blogului cateva notiuni de teorie economica marxista, nu cine stie ce, doar strictul necesar pentru intelegerea conceptelor de baza. Nu am intentia de a incepe o expunere pe larg a criticii marxiste a sistemului de productie capitalist, acest lucru fiind in afara preocuparilor mele de moment. In plus, exista autori care fac treaba asta mult mai bine decat as putea sa o fac eu vreodata. In contextul acestui blog, vreau sa ma rezum la a pune la dispozitia celor care nu au luat niciodata contact cu opera lui Karl Marx, a catorva dintre elementele teoretice pe care se bazeaza aceasta critica. In aceasta idee, am introdus in cuprinsul „avizierului” asta virtual pe care il folosesc, un capitol nou, intitulat „Notiuni de teorie economica marxista”. Acest capitol va cuprinde tot ceea ce am de gand sa scriu referitor la aceasta tema.

Pentru inceput, am de gand sa ma opresc asupra notiunilor de munca abstracta si concreta. Prezentarea acestor notiuni incepe cu constatarea faptului ca procesul de perpetuare a unei societati presupune ca aceasta sa fie capabila de a reproduce masa de bunuri care constituie baza materiala a existentei acesteia. Acest lucru inseamna ca fiecare societate trebuie sa fie capabila de a distribui munca social disponibila, astfel incat membrii acesteia sa poata indeplini sarcinile necesare procesului de perpetuare a societatii. Practic, daca intr-o societate, oricare ar fi ea, activitatile aferente reproducerii bazei materiale a acesteia nu se mai realizeaza, acel grup social este condamnat la disparitie.

Luand in considerare observatia de mai sus, se poate observa ca munca social disponibila se prezinta sub doua forme distincte. In primul rand, din perspectiva grupului, munca prestata de fiecare membru al unei societati este parte a fondului total de munca social disponibila, fiind o parte componenta a efortului colectiv depus pentru perpetuarea acelei societati. In acest caz, spunem ca munca se prezinta sub forma ei sociala, abstracta. De ce abstracta? Pentru ca atunci cand se discuta la modul general despre efortul global depus de un grup social pentru reproducerea conditiilor materiale care ii sustin existenta, practic, toate muncile concrete depuse de fiecare membru al societatii in parte, se insumeaza. Aceasta insumare este posibila pentru ca toate aceste munci particularizate, concrete, pot fi aduse la un numitor comun, prin eliminarea elementelor specifice ale fiecarei munci luata separat. In urma acestei eliminari de elemente specifice ramane doar efortul social, mai precis munca abstracta, uniforma. In acelasi timp, la nivel de individ, munca prestata se prezinta ca o activitate specifica cu un scop specific. In cadrul fiecarei activitati se utilizeaza niste unelte specifice, intr-un mod specific, in vederea obtinerii unui anumit rezultat. In acest caz, spunem ca munca se prezinta sub forma ei concreta.

Notiunea de marfa

Orice marfa, fiind un bun util, reprezinta un cumul de diferite calitati dezirabile din punct de vedere social. In acelasi timp, avand calitatea de bun care poate fi schimbat cu alte bunuri, orice marfa este tratata ca fiind identica din punct de vedere calitativ cu orice alta marfa produsa de catre societate. Atunci cand se pune problema schimbului de marfuri, toate sunt tratate ca fiind la fel din punct de vedere calitativ, fiind insa diferite din punct de vedere al valorii de schimb continute in ele. Astfel, fiecare marfa este un compus social format dintr-un ansamblu de proprietati concrete, utile din punct de vedere social si o valoare de schimb cu magnitudine care variaza in functie de marfa. Acest aspect dual al marfurilor este foarte asemanator cu aspectul dual al muncii prestate de membrii unei societati. In cazul unui sistem de productie orientat catre schimb, cum este, de pilda, cel capitalist, munca prestata pentru producerea unui bun reprezinta munca sociala doar in momentul in care bunul respectiv poate fi valorificat, adica atunci cand acesta are valoare de schimb. In cazul in care bunul produs nu are valoare de schimb, munca prestata pentru realizarea lui nu este munca sociala. Schimbul este mijlocul prin care muncii particulare, concrete, a producatorului i se valideaza caracterul social si este recunoscuta ca facand parte din efortul social necesar pentru perpetuarea acelei societati. Pe langa rolul de sursa a proprietatilor concrete ale marfurilor, munca producatorilor individuali este si sursa valorii de schimb. Practic, valoarea de schimb este modul in care este evaluat efortul pe care trebuie sa-l faca acel grup social pentru a produce o anumita marfa. Trebuie facuta o distinctie intre acest sistem de productie pentru schimb si un sistem de productie orientat catre satisfacerea directa a nevoilor sociale, unde schimbul are loc doar sporadic. In acest al doilea caz, bunurile sunt produse in mod constient si direct pentru a satisface o serie de nevoi sociale. In acest context de productie nu mai este necesara validarea caracterului social al muncii particulare prin mecanismul schimbului. Munca depusa este direct sociala. Revenind la cazul sistemului de productie pentru schimb, producatorul privat produce sub premiza (promisiunea) ca munca depusa este sociala, insa acest lucru nu este confirmat decat in momentul in care produsele sale ajung in piata si marfa, depozitara a muncii sale, este instrainata pentru a satisface o nevoie a unui consumator. Faptul ca se poate stabili o relatie valorica intre marfurile rezultate in urma unor munci particularizate, concrete, arata ca, in momentul confruntarii pe piata a marfurilor, munca depusa pentru producerea lor este dezbracata de orice aspecte particulare si este redusa la substanta sociala uniforma numita munca abstracta.

Timpul social necesar

Marx propune ideea conform careia in spatele productiei de marfuri sta timpul de munca abstracta si ca relatiile de schimb dintre acestea sunt reglate pe baza magnitudinii acestui timp de munca abstracta continuta in fiecare marfa. Astfel, este introdusa notiunea de timp social necesar ca fiind cantitatea de munca abstracta care este necesara pentru producerea unui anumit bun, in niste conditii de productie date, acesta avand rolul de masura a valorii intrinseci a marfii respective.

Fetisismul marfurilor

In cazul unei societati in care sistemul de productie pentru schimb este generalizat, relatia sociala intre producatori este reglata prin intermediul valorii marfurilor lor. Astfel, relatia sociala intre membrii societatii este deghizata sub aspectul unei relatii intre lucruri si astfel este ascuns faptul ca relatiile economice sunt, in esenta, relatii sociale mediate prin intermediul marfurilor. Aceasta relatie aparenta intre lucruri este ceea ce Marx numeste fetisismul marfurilor.