Munca abstracta si concreta

Zilele trecute mi-am zis ca ar fi timpul sa introduc in continutul blogului cateva notiuni de teorie economica marxista, nu cine stie ce, doar strictul necesar pentru intelegerea conceptelor de baza. Nu am intentia de a incepe o expunere pe larg a criticii marxiste a sistemului de productie capitalist, acest lucru fiind in afara preocuparilor mele de moment. In plus, exista autori care fac treaba asta mult mai bine decat as putea sa o fac eu vreodata. In contextul acestui blog, vreau sa ma rezum la a pune la dispozitia celor care nu au luat niciodata contact cu opera lui Karl Marx, a catorva dintre elementele teoretice pe care se bazeaza aceasta critica. In aceasta idee, am introdus in cuprinsul „avizierului” asta virtual pe care il folosesc, un capitol nou, intitulat „Notiuni de teorie economica marxista”. Acest capitol va cuprinde tot ceea ce am de gand sa scriu referitor la aceasta tema.

Pentru inceput, am de gand sa ma opresc asupra notiunilor de munca abstracta si concreta. Prezentarea acestor notiuni incepe cu constatarea faptului ca procesul de perpetuare a unei societati presupune ca aceasta sa fie capabila de a reproduce masa de bunuri care constituie baza materiala a existentei acesteia. Acest lucru inseamna ca fiecare societate trebuie sa fie capabila de a distribui munca social disponibila, astfel incat membrii acesteia sa poata indeplini sarcinile necesare procesului de perpetuare a societatii. Practic, daca intr-o societate, oricare ar fi ea, activitatile aferente reproducerii bazei materiale a acesteia nu se mai realizeaza, acel grup social este condamnat la disparitie.

Luand in considerare observatia de mai sus, se poate observa ca munca social disponibila se prezinta sub doua forme distincte. In primul rand, din perspectiva grupului, munca prestata de fiecare membru al unei societati este parte a fondului total de munca social disponibila, fiind o parte componenta a efortului colectiv depus pentru perpetuarea acelei societati. In acest caz, spunem ca munca se prezinta sub forma ei sociala, abstracta. De ce abstracta? Pentru ca atunci cand se discuta la modul general despre efortul global depus de un grup social pentru reproducerea conditiilor materiale care ii sustin existenta, practic, toate muncile concrete depuse de fiecare membru al societatii in parte, se insumeaza. Aceasta insumare este posibila pentru ca toate aceste munci particularizate, concrete, pot fi aduse la un numitor comun, prin eliminarea elementelor specifice ale fiecarei munci luata separat. In urma acestei eliminari de elemente specifice ramane doar efortul social, mai precis munca abstracta, uniforma. In acelasi timp, la nivel de individ, munca prestata se prezinta ca o activitate specifica cu un scop specific. In cadrul fiecarei activitati se utilizeaza niste unelte specifice, intr-un mod specific, in vederea obtinerii unui anumit rezultat. In acest caz, spunem ca munca se prezinta sub forma ei concreta.

Notiunea de marfa

Orice marfa, fiind un bun util, reprezinta un cumul de diferite calitati dezirabile din punct de vedere social. In acelasi timp, avand calitatea de bun care poate fi schimbat cu alte bunuri, orice marfa este tratata ca fiind identica din punct de vedere calitativ cu orice alta marfa produsa de catre societate. Atunci cand se pune problema schimbului de marfuri, toate sunt tratate ca fiind la fel din punct de vedere calitativ, fiind insa diferite din punct de vedere al valorii de schimb continute in ele. Astfel, fiecare marfa este un compus social format dintr-un ansamblu de proprietati concrete, utile din punct de vedere social si o valoare de schimb cu magnitudine care variaza in functie de marfa. Acest aspect dual al marfurilor este foarte asemanator cu aspectul dual al muncii prestate de membrii unei societati. In cazul unui sistem de productie orientat catre schimb, cum este, de pilda, cel capitalist, munca prestata pentru producerea unui bun reprezinta munca sociala doar in momentul in care bunul respectiv poate fi valorificat, adica atunci cand acesta are valoare de schimb. In cazul in care bunul produs nu are valoare de schimb, munca prestata pentru realizarea lui nu este munca sociala. Schimbul este mijlocul prin care muncii particulare, concrete, a producatorului i se valideaza caracterul social si este recunoscuta ca facand parte din efortul social necesar pentru perpetuarea acelei societati. Pe langa rolul de sursa a proprietatilor concrete ale marfurilor, munca producatorilor individuali este si sursa valorii de schimb. Practic, valoarea de schimb este modul in care este evaluat efortul pe care trebuie sa-l faca acel grup social pentru a produce o anumita marfa. Trebuie facuta o distinctie intre acest sistem de productie pentru schimb si un sistem de productie orientat catre satisfacerea directa a nevoilor sociale, unde schimbul are loc doar sporadic. In acest al doilea caz, bunurile sunt produse in mod constient si direct pentru a satisface o serie de nevoi sociale. In acest context de productie nu mai este necesara validarea caracterului social al muncii particulare prin mecanismul schimbului. Munca depusa este direct sociala. Revenind la cazul sistemului de productie pentru schimb, producatorul privat produce sub premiza (promisiunea) ca munca depusa este sociala, insa acest lucru nu este confirmat decat in momentul in care produsele sale ajung in piata si marfa, depozitara a muncii sale, este instrainata pentru a satisface o nevoie a unui consumator. Faptul ca se poate stabili o relatie valorica intre marfurile rezultate in urma unor munci particularizate, concrete, arata ca, in momentul confruntarii pe piata a marfurilor, munca depusa pentru producerea lor este dezbracata de orice aspecte particulare si este redusa la substanta sociala uniforma numita munca abstracta.

Timpul social necesar

Marx propune ideea conform careia in spatele productiei de marfuri sta timpul de munca abstracta si ca relatiile de schimb dintre acestea sunt reglate pe baza magnitudinii acestui timp de munca abstracta continuta in fiecare marfa. Astfel, este introdusa notiunea de timp social necesar ca fiind cantitatea de munca abstracta care este necesara pentru producerea unui anumit bun, in niste conditii de productie date, acesta avand rolul de masura a valorii intrinseci a marfii respective.

Fetisismul marfurilor

In cazul unei societati in care sistemul de productie pentru schimb este generalizat, relatia sociala intre producatori este reglata prin intermediul valorii marfurilor lor. Astfel, relatia sociala intre membrii societatii este deghizata sub aspectul unei relatii intre lucruri si astfel este ascuns faptul ca relatiile economice sunt, in esenta, relatii sociale mediate prin intermediul marfurilor. Aceasta relatie aparenta intre lucruri este ceea ce Marx numeste fetisismul marfurilor.